Colaborări muzicartofoase , part I
Pe astăzi m-am hotărât, cam cu greu ce-i drept, să scriu un post despre o parte din cele mai ”delicioase” colaborări, din punctul meu de vedere, între diverse trupe şi diverşi artişti. Poate în viitorul apropiat voi mai face posturi de acest gen, în caz că prind bine.
Încep cu capitolul Apocalyptica. Cei care au ascultat vreodata Apocalyptica ştiu foarte bine că aceasta e o trupă total diferită de orice altceva aţi asculta. Diferenţa asta o face faptul că membrii trupei interpretează piese rock pe 4 respectiv 3 violoncele. Ei au început ca trupă de cover pentru Metallica, dovadă fiind şi sufixul numelui. În orice caz, după primul album (”Plays Metallica by Four Cellos”) care e constituit integral din cover-uri Metallica, băieţi au început încet încet să îşi facă propriile piese, dar totushi neîndepărtându-se total de la vechiile obiceiuri, ajungând să facă cover-uri pe Faith No More, Pantera, David Bowie, Rammstein etc.
Revenind la subiectul principal al articolului, de-a lungul celor 7 albume ale trupei, aceştia au făcut diverse colaborări care mai de care mai reuşite. Nu le voi lua în ordine cronologică pentru că nu le ştiu, şi pentru că sunt prea ardelean in momentele de faţa să caut pe net.
În schimb am să încep cu prima, şi anume ”Hope vol.2”. Încep cu această piesă deoarece de obicei când o ascult îmi dă o oarecare stare de euforie. O voce de care nu mulţi oameni ştiu, dar valorificată de Apocalyptica pe bună dreptate, Matthias Sayer, vocalistul trupei Farmer Boys, face din originala ”Hope” o piesă mult mai… interesantă.
A doua piesă, ”S.O.S.”, sau ”Anything but Love”, colaborare extrem de reuşită a trupei cu Cristina Scabbia, solista trupei Lacuna Coil. Piesa e extrem de reuşită, mesajul e foarte clar trimis, intrumentalul de asemenea este extrem de bun, nu că am putea avea alte aşteptări din partea Apocalypticei.
A treia şi ultima piesă pe care o menţionez de la Apocalyptica în acest post, este binecunoscuta ”Bittersweet”. Posibil cea mai cunoscută colaborare a trupei cu alţi muzicieni, ”Bittersweet” combină cu un succes incontestabil vocea lui Ville Valo (HIM) cu vocea lui Lauri Ylonen (The Rasmus) cu instrumentalul tipic Apocalyptica. Nu sunt sigur că experienţa ”Bittersweet” poate fi descrisă la modul general, cred că diferă de la individ la individ, şi singurul mod să afli cum ţi se pare este să o ascultţi.
Pentru că nu vreau să mă axez în totalitate pe Apocalyptica în acest articol, las celelalte piese pentru nişte posturi viitoare.
O altă colaborare foarte reuşită, pe care eu personal am ascultat-o zile la rând cu mici pauze, este ”Broken”, colaborare între Seether şi Amy Lee. Original, piesa nu conţine vocea solistei de la Evanescence, dar ulterior Seether au făcut un cover pe propria piesă, featuring Amy Lee. Rezultatul a fost foarte reuşit, vocea artistei potrivindu-se aproape perfect cu vocea solistului de la Seether. Oricine a ascultat vreodata Evanescence, ştie foarte bine de capabilităţile vocale deosebite ale solistei. Păstrându-şi tenta Seether, piesa îşi schimbă sunetul datorită vocalistei şi, după părerea mea, mesajul este mult mai clar.
Ultima piesă pe care am s-o menţionez în acest articol este ”Lily was Here”, colaborare între Dave Stewart şi Candy Dulfer. Ştiu că nu sunteţi obişnuiţi cu astfel de exemple din partea mea, dar piesa era prea ”sexy” să nu o menţionez măcar. Ascultaţi cu încredere dar aveţi grijă că piesa provoacă diferite stări ”spirituale”. La ce să te aştepţi altcumva de la o combinaţie între chitară şi saxofon?
De-a lungul articolelor trecute, am mai enumerat diverse piese de genul, diverse ”featuringuri” cum ar fi ” I Don’t Care” (Apocalyptica & Adam Gontier) sau în special ”Lucky” (Jason Mraz & Colbie Caillat).
Acestea fiind spuse, vă las să ascultaţi în pace piesele precizate. Sper că v-am sporit curiozitatea cu acest articol, şi vă las cu mioriticul Numa’ Bine!
Chillout Sessions, Vol. II
Acum ceva vreme, l-a troznit pe colegu’ o idee, şi a postat un playlist de 10 piese calmante. Am zis că de ce să nu vă incânt şi eu cu 10 piese din lista mea de preferinţe, şi astfel să continui tradiţia “Chillout Sessions”.
Sper să vă placă piesele alese, majoritatea sunt piese pe care le-am mai ascultat în ultimele zile, destul de stresante, aş putea zice. Audiţie plăcută!
1. Jason Mraz – You and I Both
3. Bob Marley – Top Rankin’ (da… ascult Bob Marley)
6. Deep Blue Something – Breakfast at Tiffany’s
7. Eric Clapton – Layla (unplugged)
10. Jonathan Rhys Meyers – This Time (August Rush)
Aaaah! The Special Halloween Movies
Mulţi ar spune că Halloween-ul e o sărbătoare a horrorului. Este total adevărat, doar că, deşi cam orice horror merge văzut de această sărbătoare nu tocmai pitorească, sunt câteva filme pe care ash dori să le recomand cu toată căldura.
Primul dintre ele, e cred că cel mai bun film pentru această ocazie. Deşi nu este horror de loc, ci din potrivă e o comedie-musical, e cel mai potrivit pentru tema Halloween-ului. Este un film pe care l-am mai menţionat în unul din posturile cu şi despre filme. Dar să nu o mai lungesc, vorbesc, bineînţeles despre cunoscutul film al regizorului Tim Burton, “A Nightmare Before Christmas” . Spun că e cel mai potrivit, pentru că personajul principal, Jack Skellington, numit şi “The Pumpkin King” e celebritatea oraşului Halloween. Ce putea fi mai nimerit?. Nu merită să vă descriu filmul mai… amplu ( spre a fi mai elevat), este un film care trebuie neapărat experimentat.
Al doilea film e tot din palmaresul aceluiaşi regizor. La fel ca anteriorul, l-am mai menţionat într-unul din posturile anterioare despre filme. E vorba despre “The Corpse Bride“. Până şi titlul trădează tematica filmului. Citez: “Filmul este despre un tânăr care se căsătoreşte din greşeală cu o domnishoară decedată. Pe lângă povestea foarte interesantă avem şi muzica de calitate, având în vedere că filmul e un muzical. După cum spuneam, la Tim Burton, atmosfera e de toată lauda, iar animaţia asta nu face excepţie.” Acestea fiind spuse cred că pot trece la următorul film.
“Edward ScissorHands” e titlul celui de-al treilea film. Cu Johnny Depp ca actor principal, cu Tim Burton ca regizor şi cu o idee genială, filmul e extrem de potrivit pentru Halloween. Pe scurt, filmul este despre un robot, făcut după om de un savant, care incearcă să se integreze în societate, dar fără rezultat. După cum spune şi titlul, robotul are mâini de foarfece, pentru că savantul a murit înainte să îl termine. Un film excelent. Recomand oricui!
Al patrulea film şi probabil ultimul de care am să vorbesc este, normal, tot un film de Tim Burton, şi anume “ Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street” tot un film pe care l-am mai menţionat. Pentru o descriere mai amănunţită puteţi intra aici. 
După cum probabil aţi observat, toate filmele menţionate sunt regizate de Tim Burton. Cred… ba chiar consider că acest regizor ar fi putea numit cu uşurinţă regizorul Halloween-ului. De ce? Pentru că toate filmele lui care au o tentă spooky, chiar dacă nu sunt tocmai horror, sunt parcă special creeate pentru Halloween. Tim Burton are un mod specific de a combina morbidul cu amuzamentul, şi asta e tocmai scopul Halloween-ului. Alte filme pe care aş mai putea să le recomand doar în trecere sunt “Sleepy Hollow” sau mai pe limba noastră, “Legenda Călăreţului Fără Cap” din nou, specifică de Halloween, sau orice alt horror cu zombie, fantome, şi multe alte “mascote” ale Halloween-ului.
Sper că v-am sporit curiozitatea cu aceste filme şi până la ceva posturi viitoare, numai bine!!! Trick or Treat!!!!
Three Days Grace – Never too late for good music!
Three Days Grace sau 3DG după cum obişnuieşte să îi prescurteze majoritatea populaţiei cunoscătoare, se trag din ţara mamă a siropului de arţar. S-au adunat în ‘92 şi s-au despărţit în 1995 urmând să se reunească în ‘97. Pe scurt, Three Days Grace e o trupă de rock alternativ, care recent, şi când spun recent mă refer în ultimii ani, au avut un succes considerabil. Împătimiţii muzicii de calitate, care nu au auzit de ei, mai mult ca sigur au ascultat piesa “I don’t care” a trupei Apocalyptica, piesă realizată cu solistul trupei Three Days Grace.
Primul lucru pe care majoritatea ascultătorilor îl remarcă la Three Days Grace, să zicem, la o primă audiţie, e vocea frontmanului trupei, Adam Gontier, care se ocupă de voce şi de ritmurile şi armoniile de chitară. Din câte am adunat de pe reţea, Adam cântă în trupe de la vârsta de 12 ani, deci experienţa e inevitabilă, atât de vocalist, cât şi de writer. A fost o perioadă în care a fost la rehab, lucru care a pus în pericol existenţa trupei. Cu toate astea, în timpul în care a stat la reabilitare, Adam a scris versurile pentru al 2-lea album al trupei. Vocea nu este tocmai ce se găseşte pe la toate trupele, ieşind în evidenţă mai ales prin faptul că schimbarea de la melodic la scream e făcută foarte bine, aparent uşor. Alternanţa respectivă permite mai multă flexibilitate pieselor, iar ca rezultat al acestui lucru, şi al talentului lui Adam de a scrie şi compune piesele, calitatea trupei creşte remarcabil.
Feelingul sau efectul asupra ascultatorului se schimbă de la o piesă la alta şi de la un album la altul. Pe o parte sunt piese care inspiră singurătate şi melancolie, pe de altă parte sunt piese care te entuziasmează. Drept urmare subiectele pieselor sunt pe mai multe categorii, de la dragoste la dorinţa pentru ceva mai bun. În special al doilea album al trupei, numit “One-X”, se remarcă prin versurile pieselor, versuri cu o aură oarecum întunecată. Aceste versuri le poţi simţi cel mai bine atunci când treci prin o perioada grea a vieţii. Acest lucru nu e de mirare, având în vedere că versurile au fost scrise de solist în timpul şederii la reabilitare.
Un bun exemplu al versurilor din al doilea album, este piesa “Never Too Late“. Piesa vorbeşte pentru sine în cea mai mare parte. Pe scurt, piesa se adresează celor care vor să renunţe să lupte a.k.a. sinucidere. Deşi versurile sunt oarecum optimiste, sau tind spre un scop optimist, piesa are o atmosferă tristă incontestabilă. O altă piesă ar fi “Gone Forever“. Aş putea chiar zice că e piesa mea preferată de la Three Days Grace. Versurile piesei sunt despre o despărţire destul de dură, iar el încearcă să se convingă că ea nu îi lipseşte. Ceea ce mă atrage atât de mult la versuri, e conflictul interior pe care el îl are cu sinele.
În total, trupa a scos pe piaţă trei albume. Primul album, din 2003, e self-titled. Ca exemple, dintre cele mai bune piese de pe album, ar fi “I Hate Everything About You“, “Home“, “Let You Down” şi ” Now or Never “.
Al doilea album pe care l-a lansat trupa, menţionat anterior, se numeşte “One-X”, din 2006. Ei bine, nu pot decât să recomand absolut tot albumul. Fiecare piesă e extrem de specială în felul ei. Cel mai mult ies în evidenţă câteva piese, cum ar fi “Pain“, “Riot“, “Animal I Have Become“, “Running Away” sau “On my Own“.
Al treilea album, din 2009, intitulat “Life Starts Now”, a ieşit pe piaţă de curând, mai precis pe 22 Septembrie. Piesele pe care le recomand ar fi “World so Cold“, “Life Starts Now” şi “The Good Life“.
Membrii trupei:
Adam Gontier – Voce, chitară ritm, songwriter
Brad Walst – Chitară bass, backing vocals
Neil Sanderson – tobe, clape, backing vocals
Barry Stock – Chitară
În concluzie, Three Days Grace e o trupă prea puţin apreciată având în vedere calitatea pieselor, care e determinată atât de versuri excepţionale cât şi de instrumentale şi vocaluri de calitate. Recomand 3DG tuturor iubitorilor de muzică “adevărată” cum se zice în vocabularul colocvial a populaţiei.
Pagina oficială Three Days Grace
Pagina de MySpace a trupei
Audiţie plăcută şi… stay tuned!!!
Sting – The Mask I Wear is One
Dacă ultima dată am vorbit despre o trupă cu origine britanică, de data asta voi vorbi despre un alt bine cunoscut muzician din aceeaşi ţară. Gordon Matthew Thomas Sumner, mai bine cunoscut sub numele lui de scenă, Sting, este unul din cei mai cunoscuţi artişti ai lumii, artist care are locul lui atât în “Rock and Roll Hall of Fame” cât şi în “Songwriters Hall of Fame”.
Dar această legendă şi-a început cariera de jos. A început făcând parte din câteva trupe de Jazz locale, însă a început să devină faimos ca basistul şi solistul trupei “The Police”. The Police au scos 5 albume şi au câştigat 6 premii Grammy. După ce au scos ultimul album, trupa s-a destrămat pentru diferite proiecte solo, până la reuniunea din 2007.
Sting şi-a început cariera solo în Septembrie 1981. De atunci a scos pe piaţă 8 albume de studio şi 4 live fapt care îi aduce în posesie 16 premii grammy . Un nou album, “If on a Winter’s Night”, a fost anunţat pentru 26 Octombrie, 2009.
Una din cele mai cunoscute piese ale lui este “Englishman in New York” de pe al doilea album al artistului, “…Nothing Like the Sun”. Sting a dedicat piesa unui prieten de a lui, care a plecat in New York, şi scoate în evidenţă diferenţele culturale dintre americani şi britanici, cu rolul de a explica integrarea unui englez în comunitatea americană.
Altă bine cunoscută piesă a lui Sting face parte din albumul “Ten Summoner’s Tales” şi se numeşte “Shape of my Heart“. Versurile acestei piese sunt foarte discutate de fanii artistului, având în vedere că este una dintre cele mai profunde piese ale lui. Unii spun că se foloseşte metafora pachetului de cărţi pentru a ascunde adevăratul sens al piesei, şi anume emoţiile omului în timp ce e îndrăgostit. Această piesă face parte şi din fundalul muzical al filmului “Leon“. O altă bine cunoscută piesă care face parte din acest album ar fi “Fields of Gold“.
Ultima piesă de care voi mai vorbi este bine cunoscuta “Desert Rose“, o colaborare a lui Sting cu Cheb Mami, un cântăreţ de origine arabă, ceea ce dă piesei un “feeling” oriental. Versurile sunt, asemenea cântecelor pe care le-am menţionat anterior, foarte profunde, şi se speculează că piesa ar fi despre o dragoste pierdută.
Alte piese care, credem noi, merită ascultate sunt “Fragile“, “Seven Days“, “If I Ever Lose my Faith in You” şi de laThe Police, “Every Breath You Take” sau “Every Little Thing She Does is Magic“. Oricum, piesele menţionate nu sunt singurele piese care merită cel puţin o audiţie, şi la asta e bun prietenul Yutub.
Ca ultime informaţii, albumele din timpul carierei cântăreţului:
1. “The Dream of the Blue Turtles” (1985)
2. “…Nothing Like the Sun” (1987)
3. “The Soul Cages” (1991)
4. “Ten Summoner’s Tales” (1993)
5. “Mercury Falling” (1996)
6. “Brand New Day” (1999)
7. “Sacred Love” (2003)
8. “Songs from the Labyrinth” (2006)
şi site-ul oficial al artistului şi pagina de MySpace.
Audiţie plăcută şi stay tuned pentru viitoare posturi!
Jason Mr. A-Z
Nirvana – Grunge fără priză
Cine nu a auzit de Nirvana sau de show-u’ MTV Unplugged? Recent am prins o obsesie de albumul “Nirvana – Unplugged in New York” din 1993 şi am zis că poate reuşesc să o pasez şi altora.
Albumul conţine piesele din concertul pe care Nirvana l-a ţinut în ‘93 pentru MTV. Este ultimul lor album, având în vedere că nu au mai scos nici unul înainte de sinuciderea vocalistului şi chitaristului Kurt Cobain, un geniu muzical.
Nu toate piesele sunt originale Nirvana…cei ce cunosc trebuie să recunoască faptul că ar fi destul de ciudat să auzim “Smells Like Teen Spirit” acustic. În schimb au cateva coveruri foarte bune zic eu, coveruri pe piese de la Meat Puppets, David Bowie sau The Vaselines.
După cum zice tanti Wikipedia, albumul a fost de un major succes, pentru că nu trebuie să fi mare fan al stilului grunge să te ia obsesia de piesele astea. Eu am ascultat toate piesele pe rând de cel puţin 15 ori, şi încă nu am reuşit să mă satur.
Eu vă recomand absolut toate piesele de pe album, dar cel mai mult “Something in the way“, “The man who sold the world” (cover pe David Bowie), “Dumb” şi “Come as you are“. Audiţie plăcută şi până mâine – poimâine, numa’ bine!
Muzica şi filmul – câteodată o combinaţie cartofoasă (2)
M-am hotărât până la urmă să fac o continuare a postului anterior, pentru că mai sunt câteva filme care se încadrează in tema asta pe care vreau să le recomand.
După cum am menţionat mai jos, Jack Black, actorul principal al filmului “The School of Rock” este membru al trupei Tenacious D. Ei bine, s-a făcut un film care “prezintă formarea trupei”. Filmul se numeşte “Tenacious D in the Pick of Destiny“. Filmul, după cum a spus prezintă presupusa formare a trupei, şi căutarea dintelui lui ăla necurat, care era sculptat într-o pană de chitară, care se presupunea că aduce succesul. Băieţii o încurcă rău de tot şi îl aduc pe Mr. Fire pe pământ. Oricum, filmul merită văzut. Pe lângă faptul că e o comedie bună, coloana sonoră conţine piese rockăreşti foarte bune. Mulţumiri Freak că mi-ai adus aminte de film. 
Al doilea film de care vorbesc în postul ăsta, e “Raise your Voice” cu don’şoara Hillary Duff. Este vorba despre o fată care s-a dus la o şcoală de muzică pe timp de vacanţă minţindu-l pe tatăl ei. Oricum filmul are o grămadă de piese făinuţe. Merită vizionat.
Ultimele două filme pe care le voi menţiona fac parte din palmaresul cunoscutului regizor Tim Burton. O altă colaborare de succes a regizorului cu Johnny Depp, pe lângă “Sweeney Todd: The Demon Barber on Fleet Street“, este “The Corpse Bride“. Filmul este despre un tânăr care se căsătoreşte din greşeală cu o domnishoară decedată. Pe lângă povestea foarte interesantă avem şi muzica de calitate, având în vedere că filmul e un muzical. După cum spuneam, la Tim Burton, atmosfera e de toată lauda, iar animaţia asta nu face excepţie. 
Ultimul film de care am să vă zic este “The Nightmare Before Christmas“. Este, ca şi filmul de dinainte, o animaţie muzicală. Pot zice despre el că este un “must see”. Vă promit că nu aveţi cum să regretaţi că l-aşi văzut.
Acestea fiind spuse, nu îmi rămâne de zis decât vizionare plăcută şi pe mai târziu!!
Muzica şi filmul – câteodată o combinaţie cartofoasă
După ceva vreme de la ultimul post, vreme în care am vizionat nişte filme interesante, la îndemnu’ colegului m-am hotarât să vă detaliez câte ceva despre respectivele opere cinematografice.
Fără prea mult tam tam am să încep cu filmul pe care l-am văzut cel mai recent. Se numeşte “The School of Rock” şi îl are ca actor principal pe Jack Black, membru al trupei Tenacious D. Acesta joacă rolul unui tip pe nume Dewey Finn care e dat afară din trupa de rock din care făcea parte şi se “angajează” ca suplinitor la cea mai prestigioasă şcoală din oraş, sub numele prietenului cel mai bun. Dewey descoperă că elevii clasei pe care ar fi trebuit să o suplinească au talente la diferite instrumente şi formează cu ei o trupă pe care mai târziu o numesc “The School of Rock”. Ei bine, cu trupa asta tinerică participă la “Battle of the Bands” dar trupa din care a fost dat Dewey afară câştigă concursul. 
Filmul merită văzut! Îl recomand cu toată căldura împătimiţilor muzicii rock, având în vedere că pe parcursul întregului film suntem delectaţi cu nişte muzică de calitate.
Următorul film pe care îl menţionez este “The Rocker“. Are un fir al evenimentelor asemănător cu cel al filmului anterior, dar oricum merită văzut.
Al treilea film de pe lista noastră este “Sweeney Todd the Demon Barber of Fleet Street“. Filmul este un fel de muzical horror. Atmosfera e specifică filmelor lui Tim Burton, iar actorul principal e Johnny Depp, actor care a lucrat frecvent cu acest regizor. Filmul este despre un bărbier care omoară oameni, pe motivul că oamenii nu merită să trăiască. Apoi victimele devin placinte. Oricum, lăsând de-o parte ideea sadică a filmului, soundtrackul face toţi banii. 
Ultimul film pe care îl amintesc este “August Rush“. Nu am decât cuvinte de laudă pentru filmul ăsta. Am să vă spun în mare ce se întâmplă, dar nu vreau să vă stric surpriza. Filmul prezintă povestea unui copil care îşi găseşte părinţii cu ajutorul muzicii. Nu vreau să dezvălui prea multe pentru că filmul merită “experimentat”. Oricum e un film care e menit să vă lase cu gura căscată.
Sper că v-am sporit puţin curiozitatea. Toate filmele menţionate merită văzute, fiind muzicale de calitate, nu în gen “Highschool Musical”, cu tinerei care se cântă. Până data viitoare, numai bine!
Markeru’ indie.
Dupa o perioada de pauza, m-a indemnat colegu’ sa mai actualizez blogul cu cate ceva… mai precis o prezentare a unei trupe Brasovo-Bucurestene care au ajuns sa-l impresioneze pe Cartof foarte mult cand i-a auzit in Irish Pub , la lansarea albumului Panikon , semnat Grimus ( castigatorii Global Battle of the Bands Romania 2007 ).
M-am gandit sa scriu despre aceasta trupa relativ recenta, trupa care a castigat locul intai la prestigiosu’ ” Global Battle of the Bands Romania” si ne-au reprezentat la Londra cu mandrie,in octombrie 2008. Baietii se cheama “The Marker”. Ei canta, dupa cum sugereaza titlu’, cam ceea ce toata lumea numeste indie, cu un stil dinamic , compozitie muzicala extraordinara , versuri foarte bune cu mesaje diferite… fiind categorizati de unii ca si “Christian Rock”. Au avut un inceput foarte promitator, avand in vedere ca trupa a intrat in activitate numai in ianuarie 2008.
Din trupa fac parte:
Paul Mates – Chitara, Vocal
Octav Capota - Tobe
Andrei Prodan – Bass, Vocal
Claudiu Ursache – Chitara
Inca nu au scos un album… dar pot recomanda sa vizionati piesa de la GBoB numita YahWeh.
In cazul in care va intereseaza, aici aveti linkul de la pagina de MySpace. Din cate am inteles in curand vor termina si site-ul oficial.
Deci, a venit vacanta si anunt deschis ca am de gand sa postez mai des. Pana mai incolo, salut!
Unu’ ieri, altu’ azi – Nightwish
Dupa seria de sapaturi prin youtube m-am pus pe cugetat si am venit cu ideea asta. Seria asta e despre trupele care s-au schimbat pe timpu carierei. Acuma in bine sau in rau … voi decideti.
Ascultam mai devreme Nightwish si ma tot gandeam care dintre variantele trupei e mai buna? Varianta cu solista veche sau aia cu solista noua? Stilu’ ala vechi sau asta nou? Eu sincer sa fiu nu i-am dat de capat la problema asta. In caz ca nu stiati cate ceva despre ei sau chiar nu ati auzit veci de Nightwish (sa fim seriosi… se poate?), e o trupa de metal simfonic din “The great North” mai precis, Finlanda. La inceput, adica pe cand au iesit si ei din underground, trupa era compusa din:
Tuomas Holopainen : Clape
Erno “Emppu” Vuorinen : Chitara
Marco Hietala : Chitara Bass , Voce
Jukka Nevalainen : Tobe
Tarja Turunen : Voce
Unii considera ca pe vremea asta , Nightwish spargeau toate topurile. Au scos 5 albume intitulate : “Angels fall first” in 1997, “Oceanburn” in 1998, “Wishmaster”in 2000, “Century Child” in 2002 si “Once” in 2004. Pe atunci abordau un stil care ducea putin spre un gothic , doom , simfonic. In 2005 o intervenit schimbarea odata cu concedierea Tarjei.
Dupa 2 ani de stat si cautat, au venit cu Anette Olzon pentru voce. Calitati vocale foarte bune, dar un stil total diferit. Din cauza asta o trebuit sa isi schimbe putin abordarea privind genu’. Tenta aia spre gothic cam dispare si devine un fel de pop-rock dupa cum zic gurile rele. Altii zic ca dupa ce Tarja a parasit trupa, Nightwish a murit, dar eu zic ca desi si-au schimbat stilu’ muzical putin, Nightwish e tot Nightwish. Instrumentalele sunt la fel de bune ca inainte. Dupa schimbarea solistei, Nightwish au scos doar un album, “Dark Passion Play” in 2007, da’ din cate am auzit mai lucreaza la unu’.
Am ales cateva piese de pe good ol’ Youtube sa va dau de exemplu, sa faceti comparatia intre variante:
De la vechiu’ Nightwish, cea mai reprezentativa cred ca e “Nemo”: http://www.youtube.com/watch?v=SO4LyKd-Hws
sau “Over the hills and far away” http://www.youtube.com/watch?v=6UztEfwHt14
De la varianta noua a trupei, piesa “Bye bye beautiful”: http://www.youtube.com/watch?v=hTdhXxxWREo
sau “Amaranth” http://www.youtube.com/watch?v=GdZn7k5rZLQ
Acestea fiind zise, inca nu m-am hotarat despre cine o sa fie urmatoru’ post din serie, da’ incerc sa nu va dezamagesc. Mai vedem…stay tuned!
Săpând prin youtube – partea cu clape
Dupa cum m-am sfatuit io cu colegu’, din seria “Săpând prin youtube” mie imi revine partea cu clapari, adica partea a II-a. Avand in vedere ca sunt un clapar in devenire, am fost interesat de coveruri si improvizatii pe pian. Ei bine, am dat de niste clapari si clapare care m-au lasat cu gura cascata.
I. Prima care mi-a sarit in ochi e tipa asta din Amsterdam pe nume Vika. Ceea ce m-a atras in directia ei au fost coverurile pe Metallica si Nirvana. Dar pe langa rock, fata asta mai face niste improvizatii de te lasa masca.
http://www.youtube.com/watch?v=viP-idrfupc – Metallica – Fade to Black (cover)
sau o improvizatie:
http://www.youtube.com/watch?v=m9nPCqCEoUw
Aaa da…mai e de mentionat faptu’ ca fata asta are aproape 190 de video-uri pe Youtube, deci chiar s-a pus pe treaba.
II. Al doilea care mi-a atras atentia este David Sides. Omul asta ne da pe spate cu “acoperiri” de piese Hip Hop si R’n'B. Tipul asta, cand isi etaleaza talentele pe pian… simte cu adevarat muzica. Se vede pe miscarile lui!
Drept exemplu pot da coverul piesei “Don’t matter” de la Akon:
http://www.youtube.com/watch?v=vNWhRKozOSU
III. Al treilea si ultimul de care voi posta astazi, este un baiat de 18 ani pe nume Adrian Lee. Ce sa zic? Talent, cat incape; gust la muzica, ok; in principiu tot ce trebuie.
Ca exemplu pentru omu’ asta: Linkin Park – What I’ve done (cover)
http://www.youtube.com/watch?v=PxgAccoOD8o
Sper ca am selectat dintre cei mai buni clapari de pe yutub, normal pentru a va delecta cu niste muzica de calitate. Pana mai incolo…Numa’ bine!
Stephen Lynch
Tocmai mi-a sarit in minte tipu asta de care am dat acum ceva vreme. Se numeste Stephen Lynch. E un comediant care isi expune glumele prin muzica. Destul de interesanta combinatia, nu?
Versurile sunt foarte amuzante si acompaniat de chitara acustica, piese lui sunt si funny si placute la ascultat. Poate unii ii gasesc versurile jignitoare pentru ca are de toate: de la oameni cu handicap („Special Olympics” in care face misto de Olimpiadele organizate pentru oameni cu dizabilitati ) pana la religie ( „Priest” in care e vorba de un preot catolic care a descoperit o pasiune pentru un baietel, si are de gand sa faca ceva in legatura cu asta) . Gasesti tot tacamu pe la asta. Da sa nu plangeti va rog !
Eu vi-l recomand pe tip! Am ras cu lacrimi de el. Cautati-l pe www.youtube.com sau de ce nu? Dati o raita si cumparati DVD-u . Gasiti mai multe pe http://www.stephenlynch.com/
Pana data viitoare: Salut!
Cartof
Melomanu'
