Cuvant inainte: Cu aceasta ocazie vreau sa-i urez bun venit, in echipa muzicartofoasa, Oanei, colega mea de suferinta ce va aduce o alura “indie”, ca sa zic asa, blogului. Oana draga, iti urez shedere placuta si conexiune constanta la internet.
Istoria muzicii rock este plina de sfarsituri tragice, pentru artisti care pareau sa aiba un inceput promitator, insa moartea liderului formatiei Joy Division – Ian Curtis, poate fi asemanata mai degraba unui ritual. In dimineata zilei de 18 mai 1980, la varsta de 23 de ani, dupa ce urmarise filmul lui Werner Herzog’s “Stroszek” si ascultase albumul lui Iggy Pop ‘The idiot’ acesta s-a spanzurat in bucatarie. Totusi, multa lume a considerat ca era ceva de asteptat, datorita faptului ca viata lui parea sa ajunga intr-un punct mort: mariajul lui se apropia de sfarsit, epilepsia se agravase creeandu-i stari de depresie si paranoia, abuz de alcool, insomnie – intr-un cuvant viata lui se transformase intr-o melodrama. Acum ca v-am captat atentia, sa ne axam pe o scurta retrospectie asupra istoriei acestei formatii care a pus bazele post-punkului.
Asadar, in anul 1976 Ian Curtis (voce), Bernard Sumner (chitară, claviaturi), Peter Hook (bas, vocal backup) si Stephen Morris (tobe) s-au unit initial sub numele de Warsaw (ales dupa piesa lui David Bowie, “Warszawa”) in 1977 redenumindu-se Joy Division pentru pentru a nu mai fi confundati cu grupul punk Warsaw Pakt. Numele lor provine din romanul “The House of Dolls”, fiind un termen argotic pentru femeile evreice din lagarele de concentrare naziste fortate sa se prostitueze pentru gardieni si prizonieri. In mod nesurprinzator, acestia au fost acuzati frecvent de fascism sau nazism, acuzatii amplificate dupa ce primul EP a avut pe coperta imaginea unui membru Hitlerjugend.
Precum majoritatea formatiilor din acea perioada, Joy Division au fost influnetati de Sex Pistols, dar muzica lor a devenit mai degraba un punk experimental – de aici definindu-se si genul post-punk. Albumul de debut Unknown Pleasures (1979) este considerat si cea mai de impact compozitie a lor, datorita combinarii perfecte dintre versurile bine gandite si soundul atmosferic, definindu-si astfel stilul care abunda in unicitate. Nu exista o melodie care sa iasa in evidenta, toate fiind de o inalta calitate si expresivitate. In timp ce unele piese sunt ceva mai ritmate – ‘Disorder’ (Hook dandu-i un sound energic generat de linia de bass), ‘She’s lost control’, ‘Shadowplay’ (un adevarat crescendo) – altele sunt mai greoaie ‘Day of the lords’ (care aduce oarecum cu Black Sabbath), ‘New Dawn Fades’, ‘I remember nothing’.
Cel de-al doilea album Closer (1980) este mult mai claustrant dar si mai inventiv decat predecesorul sau. Acesta este ultimul album care va fi lansat, caci existenta formatiei va fi curmata de sinuciderea vocalistului, si este de asemenea un album in care membri indrazni sa jongleze mai mult cu sunetul, adaugand sintetizatoare, riffuri si beaturi mai energice, fara a schimba insa tendinta ‘dark’ care ii defineste. Dupa parerea mea, acesta este un album mult mai intim caci Curtis isi transpune o mare parte din frustarile interioare in versuri. ‘The eternal’ este de departe cea mai sumbra melodie pe care acestia au inregistrat-o vreodata; daca instrumentalul in sine nu va convinge, ascultati versurile “We knocked on the doors of Hell’s darker chamber/ Pushed to the limit, we dragged ourselves in”. In aceeasi maniera sunt construite si alte compozitii de pe acest album, spre exemplu ‘24 hours”; “Isolation” are o tendinta oarecum disco, data de sintetizatoare iar ‘Atrocity Exhibition” are un ritm care tinde putin spre tribal, datorita inedititului percutiei.
In anul 1981 apare compilatia Still, care, bineinteles, nu se ridica la nivelul celor doua albume de studio care au fost lansate, dar contine cateva melodii bune, in opinia mea ‘the masterpiece’ fiind ‘Dead souls’. Tot aici regasim si un cover a melodiei ‘Sister Ray’ a celor dela Velvet Underground.
O alta compilatie importanta este Substance (1988). Este remarcabil felul in care formatia trece de la un punk nihilistic (“Warsaw” , ” No love lost“) la un fel de mainstream pop (“Love will tear us apart“) si mai apoi la un sound lent, heavy (“Atmosphere” , ”From safety to where“). Totodata, este impresionant ca au reusit sa faca un album atat de consistent doar din b-sides si singleuri.
Joy Division nu au lasat in urma doar doua albume exceptionale si o serie de EP-uri memorabile, ci si o pata de istorie pentru scena punk din Marea Britanie. Acestia avusesera o intelegere care spunea ca daca vreun membru paraseste trupa, ceilalti membri nu vor mai folosi numele “Joy Division” sau cantece legate de acest nume. De aceea trupa s-a rebotezat “New Order,” mai intai activand ca trio, apoi cooptand-o pe Gillian Gilbert, prietena lui Morris, la clape si chitara.
‘The Joy Division experience’ ar trebui inceputa cu genialul Unknown Pleasures, iar Still ar trebui lasat mai la urma, caci e ceva mai greu de gustat. Pentru o mai buna intelegere a acestei formatii, recomand filmele ‘Control’ si ’24 hour party people’ care ii prezinta din perspective diferite. Ii multumesc colegului Stringz pentru urari si sper ca am reusit sa fac o prezentare care sa cuprinda chestiile mai importante legate de aceasta formatie. Daca nu, I’m still a noob in ale bloggaritului si facutului de recenzii, deci se intelege!
Cheers!
.
Cartof
Melomanu'
Stringz
wanna
