Colaborări muzicartofoase , part I
Pe astăzi m-am hotărât, cam cu greu ce-i drept, să scriu un post despre o parte din cele mai ”delicioase” colaborări, din punctul meu de vedere, între diverse trupe şi diverşi artişti. Poate în viitorul apropiat voi mai face posturi de acest gen, în caz că prind bine.
Încep cu capitolul Apocalyptica. Cei care au ascultat vreodata Apocalyptica ştiu foarte bine că aceasta e o trupă total diferită de orice altceva aţi asculta. Diferenţa asta o face faptul că membrii trupei interpretează piese rock pe 4 respectiv 3 violoncele. Ei au început ca trupă de cover pentru Metallica, dovadă fiind şi sufixul numelui. În orice caz, după primul album (”Plays Metallica by Four Cellos”) care e constituit integral din cover-uri Metallica, băieţi au început încet încet să îşi facă propriile piese, dar totushi neîndepărtându-se total de la vechiile obiceiuri, ajungând să facă cover-uri pe Faith No More, Pantera, David Bowie, Rammstein etc.
Revenind la subiectul principal al articolului, de-a lungul celor 7 albume ale trupei, aceştia au făcut diverse colaborări care mai de care mai reuşite. Nu le voi lua în ordine cronologică pentru că nu le ştiu, şi pentru că sunt prea ardelean in momentele de faţa să caut pe net.
În schimb am să încep cu prima, şi anume ”Hope vol.2”. Încep cu această piesă deoarece de obicei când o ascult îmi dă o oarecare stare de euforie. O voce de care nu mulţi oameni ştiu, dar valorificată de Apocalyptica pe bună dreptate, Matthias Sayer, vocalistul trupei Farmer Boys, face din originala ”Hope” o piesă mult mai… interesantă.
A doua piesă, ”S.O.S.”, sau ”Anything but Love”, colaborare extrem de reuşită a trupei cu Cristina Scabbia, solista trupei Lacuna Coil. Piesa e extrem de reuşită, mesajul e foarte clar trimis, intrumentalul de asemenea este extrem de bun, nu că am putea avea alte aşteptări din partea Apocalypticei.
A treia şi ultima piesă pe care o menţionez de la Apocalyptica în acest post, este binecunoscuta ”Bittersweet”. Posibil cea mai cunoscută colaborare a trupei cu alţi muzicieni, ”Bittersweet” combină cu un succes incontestabil vocea lui Ville Valo (HIM) cu vocea lui Lauri Ylonen (The Rasmus) cu instrumentalul tipic Apocalyptica. Nu sunt sigur că experienţa ”Bittersweet” poate fi descrisă la modul general, cred că diferă de la individ la individ, şi singurul mod să afli cum ţi se pare este să o ascultţi.
Pentru că nu vreau să mă axez în totalitate pe Apocalyptica în acest articol, las celelalte piese pentru nişte posturi viitoare.
O altă colaborare foarte reuşită, pe care eu personal am ascultat-o zile la rând cu mici pauze, este ”Broken”, colaborare între Seether şi Amy Lee. Original, piesa nu conţine vocea solistei de la Evanescence, dar ulterior Seether au făcut un cover pe propria piesă, featuring Amy Lee. Rezultatul a fost foarte reuşit, vocea artistei potrivindu-se aproape perfect cu vocea solistului de la Seether. Oricine a ascultat vreodata Evanescence, ştie foarte bine de capabilităţile vocale deosebite ale solistei. Păstrându-şi tenta Seether, piesa îşi schimbă sunetul datorită vocalistei şi, după părerea mea, mesajul este mult mai clar.
Ultima piesă pe care am s-o menţionez în acest articol este ”Lily was Here”, colaborare între Dave Stewart şi Candy Dulfer. Ştiu că nu sunteţi obişnuiţi cu astfel de exemple din partea mea, dar piesa era prea ”sexy” să nu o menţionez măcar. Ascultaţi cu încredere dar aveţi grijă că piesa provoacă diferite stări ”spirituale”. La ce să te aştepţi altcumva de la o combinaţie între chitară şi saxofon?
De-a lungul articolelor trecute, am mai enumerat diverse piese de genul, diverse ”featuringuri” cum ar fi ” I Don’t Care” (Apocalyptica & Adam Gontier) sau în special ”Lucky” (Jason Mraz & Colbie Caillat).
Acestea fiind spuse, vă las să ascultaţi în pace piesele precizate. Sper că v-am sporit curiozitatea cu acest articol, şi vă las cu mioriticul Numa’ Bine!
Magie pe Chitara – Steve Vai
Pentru mintea omului , muzica este o calitate innascuta. Nu exista cultura pe Pamant sa nu o posede , iar creierele noastre sunt inzestrate sa o perceapa si sa fie miscate de vraja sa.
Peste toate acestea , detinem “urechea perfecta” , capacitatea de a identifica un anumit sunet muzical fara a-l auzi in raport cu altul … este o calitate extrem de rara. Acest dar ne este dat fiecarora dintre noi , urmand mai apoi sa-l ducem pe meleaguri necunoscute , dar pline de frumusete , dezvoltandu-ne urechea muzicala dupa preferinte , posibilitati si vointa.
Trebuie sa luam minte ca muzica e una dintre cele mai vechi si cele mai populare forme de arta … si arta e subiectiva. Nu ar trebui sa condamnam nici macar un gen de muzica , un stil , o interpretare , pentru ca pana la urma si aceasta trebuie sa aiba cea mai mica urma de arta pentru cel care o asculta sau pentru cel care o interpreteaza.
O doza de arta in domeniul muzicii gasim in persoana celui numit Steve Vai … considerat unul dintre cei mai mari chitaristi si muzicieni ai tuturor timpurilor. Un geniu pe toate planurile ,cel de compozitie , interpretare , improvizatie , tehnica … ca sa-mi exprim aprecierea va recomand , cred , cea mai reprezentativa piesa semnata Steve Vai – For The Love of God ( G3 DVD ) ; For The Love of God ( Amsterdam ) … si chiar e strigator la cer daca e sa consideram cata inspiratie are artistul. Tot pe tente de spiritualism , Vai ne aduce un alt tranch
ilizant , piesa Whispering a Prayer , prin intermediul caruia sopteste o rugaciune poate ca noi sa devenim mai perceptivi la muzica buna ; ( pe tema spiritualism – muzica puteti citi un articol scris de mine pe www.muzica-nu-ucide.ro , undeva pe maine la amiazi ).
Despre Steve Vai pot sa va scriu foarte multe dar acum intervin cu cateva date fixe si anume ca acesta s-a nascut pe 6 Iunie 1960 , si-a inceput cariera muzicala prin anii 1970 luand lectii de la un alt virtuos al chitarii , Joe Satriani. El a fost remarcat si promovat foarte mult de Frank Zappa. Si-a lansat primul album solo in 1984 , de cand nu s-a oprit din a ne uimi si incanta cu simtul artistic si cu ideile geniale. Artistul a colaborat cu foarte multi muzicieni cunoscuti , a cantat in trupe de rock care au avut de spus un cuvant in scena muzicii contemporane , trupe precum Whitesnake.
In afara de piesele linistitoare prezentate mai sus , Steve Vai are si acea parte de heavy metal prin celebra piesa Bad Horsie de pe albumul Alien Love Secrets , album care contine piesa mea preferata : Tender Surrender , o piesa care din punctul meu de vedere este culmea realizarilor lui Steve Vai , o piesa pe care nu o pot descire in cuvinte , apropiat fiind doar “mesmerizing”. Tot pe partea putin mai heavy m-au impresionat foarte mult piesele The Attitute song si Building the Church pe langa multimea de creatii geniale pe care acesta le detine.
Cu toate ca am inceput sa scriu un intreg roman despre acest minunat chitarist , am renuntat din mai multe motive dar cred ca am cuprins tot ceea ce cred eu ca este important despre artist . Va las ca si recomandare TOATE piese acestuia dar pentru ca tot este necesara o selectie va recomand Lotus Feet din concertul cu orchestra din Amsterdam , piesa Babushka cantata si compusa pentru Romania in turneul acestuia.
Pentru chitaristul invatacel din mine , Steve Vai este mai mult decat o inspiratie , muzica acestuia ma determina de multe ori sa pun mana pe chitara cu totul ca poate nu sunt intr-o dispozitie buna. Ca sa il citez pe profesorul meu de chitara , Andrei Rosulescu , “Daca l-ai intalni pe Dumnezeul chitarii , ce l-ai intreba ” … cred ca daca ar adresa cineva aceasta intrebare lui Steve Vai acesta va raspunde ca tocmai a stat la bere cu el. Pur si simplu nu imi pot da seama de unde are atat de multa inspiratie … pe langa faptul ca poate canta cel putin 10 ore zilnic. Cred ca e o intrebare fara raspuns.
Eu va doresc auditie placuta si sper ca sa va placa si sa-l admirati pe cat il admira chitaristii din lumea intreaga.
What Halloween means to me.
Cu totii vrem sa parem ca nu suntem interesati de Halloween fiindca e o sarbatoare / whatever imprumutata de peste hotare . Eu sincer recunosc ca doar de 2-3 ani imi dau interesul in Halloween mai mult decat intr-o zi normala. Exista unele aspecte carora parca le dau atentie mai cu multa placere , precum merele coapte si vinul fiert care le consum intre timp ce scriu acest post , ascultand muzica care vreau sa v-o prezint si voua , celor interesati.
Privind aspectul muzical al acestei sarbatori ( da , pentru mina exista aspect muzical pentru fiecare clipa ) , trebuie sa va impartasesc ca exista un tip de muzica , cu o tematica oarecum legata de Halloween care ma face sa ma simt bine si o ascult cu mult mai multa placere in acest timp al anului.
Ca sa va dau un exemplu , o piesa funny , foarte sick-minded din partea autorului dar totusi arta muzicala impreuna cu arta comediei au dat nastere la piesa cu numele sarbatorii : Stephen Lynch – Halloween
Ca sa trecem mai departe ,
nu va voi face o istorie a fiecarei piesa , doar va sfatuiesc sa le ascultati rand pe rand , poate va plac , poate nu , dar eu tot tind sa cred ca au magia lor de Halloween.
Imposibil sa fi ratat Bach – Toccata care chiar are un iz foarte spooky , trecand prin magie va prezint o voce extraordinara Screamin’ Jay Hawkins – I put a spell on you , variantele de la CCR , The Animals si mai ales David Gilmour ( pentru cunoscatori ) merita ascultate. Ca sa trecem in sfera muzicii rock cu tenta de halloween ne deschid portile cei de la INXS cu piesa Devil Inside apoi mergem mai departe cu AC/DC – Highway to hell si Carlos Santana – Black Magic Woman . Inchei cu sugestiile muzicale prin trecerea catre genurile putin mai moderne si mai hard cu piese treptat mai agresive , prima fiind Carnival of Rust de la Poets of the fall , Skillet – Whispers in The Dark urmand Nightwish – Phantom of the Opera si cum tot am facut intrarea in zona muzicii Metal , coverul de metal neo-classic al piesei Mr Crowley interpretata de Tim Owens si Yngwie Malmsteen si nu in ultimul rand Marylin Manson – This is Hallowen.
Sper sa va placa ce v-am propus. Sfat : A se consuma cu Mere coapte si Vin fiert sau un Jack precum in poza. Enjoy your Halloween.
Urmeaza din partea unui amic , o istorie si traditii de halloween undeva pe la miez de noapte iar maine , din partea lui melomanu , iarasi o selectie muzicala , ceva despre film iar pe seara o parte culinara.
Three Days Grace – Never too late for good music!
Three Days Grace sau 3DG după cum obişnuieşte să îi prescurteze majoritatea populaţiei cunoscătoare, se trag din ţara mamă a siropului de arţar. S-au adunat în ‘92 şi s-au despărţit în 1995 urmând să se reunească în ‘97. Pe scurt, Three Days Grace e o trupă de rock alternativ, care recent, şi când spun recent mă refer în ultimii ani, au avut un succes considerabil. Împătimiţii muzicii de calitate, care nu au auzit de ei, mai mult ca sigur au ascultat piesa “I don’t care” a trupei Apocalyptica, piesă realizată cu solistul trupei Three Days Grace.
Primul lucru pe care majoritatea ascultătorilor îl remarcă la Three Days Grace, să zicem, la o primă audiţie, e vocea frontmanului trupei, Adam Gontier, care se ocupă de voce şi de ritmurile şi armoniile de chitară. Din câte am adunat de pe reţea, Adam cântă în trupe de la vârsta de 12 ani, deci experienţa e inevitabilă, atât de vocalist, cât şi de writer. A fost o perioadă în care a fost la rehab, lucru care a pus în pericol existenţa trupei. Cu toate astea, în timpul în care a stat la reabilitare, Adam a scris versurile pentru al 2-lea album al trupei. Vocea nu este tocmai ce se găseşte pe la toate trupele, ieşind în evidenţă mai ales prin faptul că schimbarea de la melodic la scream e făcută foarte bine, aparent uşor. Alternanţa respectivă permite mai multă flexibilitate pieselor, iar ca rezultat al acestui lucru, şi al talentului lui Adam de a scrie şi compune piesele, calitatea trupei creşte remarcabil.
Feelingul sau efectul asupra ascultatorului se schimbă de la o piesă la alta şi de la un album la altul. Pe o parte sunt piese care inspiră singurătate şi melancolie, pe de altă parte sunt piese care te entuziasmează. Drept urmare subiectele pieselor sunt pe mai multe categorii, de la dragoste la dorinţa pentru ceva mai bun. În special al doilea album al trupei, numit “One-X”, se remarcă prin versurile pieselor, versuri cu o aură oarecum întunecată. Aceste versuri le poţi simţi cel mai bine atunci când treci prin o perioada grea a vieţii. Acest lucru nu e de mirare, având în vedere că versurile au fost scrise de solist în timpul şederii la reabilitare.
Un bun exemplu al versurilor din al doilea album, este piesa “Never Too Late“. Piesa vorbeşte pentru sine în cea mai mare parte. Pe scurt, piesa se adresează celor care vor să renunţe să lupte a.k.a. sinucidere. Deşi versurile sunt oarecum optimiste, sau tind spre un scop optimist, piesa are o atmosferă tristă incontestabilă. O altă piesă ar fi “Gone Forever“. Aş putea chiar zice că e piesa mea preferată de la Three Days Grace. Versurile piesei sunt despre o despărţire destul de dură, iar el încearcă să se convingă că ea nu îi lipseşte. Ceea ce mă atrage atât de mult la versuri, e conflictul interior pe care el îl are cu sinele.
În total, trupa a scos pe piaţă trei albume. Primul album, din 2003, e self-titled. Ca exemple, dintre cele mai bune piese de pe album, ar fi “I Hate Everything About You“, “Home“, “Let You Down” şi ” Now or Never “.
Al doilea album pe care l-a lansat trupa, menţionat anterior, se numeşte “One-X”, din 2006. Ei bine, nu pot decât să recomand absolut tot albumul. Fiecare piesă e extrem de specială în felul ei. Cel mai mult ies în evidenţă câteva piese, cum ar fi “Pain“, “Riot“, “Animal I Have Become“, “Running Away” sau “On my Own“.
Al treilea album, din 2009, intitulat “Life Starts Now”, a ieşit pe piaţă de curând, mai precis pe 22 Septembrie. Piesele pe care le recomand ar fi “World so Cold“, “Life Starts Now” şi “The Good Life“.
Membrii trupei:
Adam Gontier – Voce, chitară ritm, songwriter
Brad Walst – Chitară bass, backing vocals
Neil Sanderson – tobe, clape, backing vocals
Barry Stock – Chitară
În concluzie, Three Days Grace e o trupă prea puţin apreciată având în vedere calitatea pieselor, care e determinată atât de versuri excepţionale cât şi de instrumentale şi vocaluri de calitate. Recomand 3DG tuturor iubitorilor de muzică “adevărată” cum se zice în vocabularul colocvial a populaţiei.
Pagina oficială Three Days Grace
Pagina de MySpace a trupei
Audiţie plăcută şi… stay tuned!!!
Radiohead – creativitate fără limite
Aviz – muzica celor de la Radiohead este destinată unui public restrâns.
Originari din Marea Britanie ,Radiohead , se formează în 1986 din câtiva adolescenţi iubitori de muzică care pe parcurs ajung să devină una dintre cele mai apreciate formaţii pe plan mondial , totuşi pe o arie restrânsă de ascultatori , muzica lor fiind una foarte pretenţioasă , deranjantă , apăsătoare şi grea pentru urechile multora dintre noi. Spun asta , pentru că sunt un ascultator împătimit radiohead , de când am auzit acum vreo 5 ani piesa Karma Police şi trebuie să admit că la început am fost doar un fan de 2 piese şi am ajuns foarte foarte greu să le apreciez muzica pe deplin ; e nevoie de momentul şi mood-ul ideal pentru ca în acea clipă când asculţi piesa să o poţi aprecia şi să îţi 
doreşti să o pui pe repeat.
Evoluţia muzicală a celor de la Radiohead poate fi apreciată de la un album la altul , de la o piesă la alta , prin versuri neobişnuite , riffuri şi linii de chitară la primul auz nepotrivite , chiar psihedelice , o voce la care ai tendinţa sa îi aplici atributul de “mâţâit” , tobe care zboară in afara standardului de ritm , toate acestea aduc din partea Radiohead un “feeling” extraordinar , un efect afrodisiac al pieselor , care asupra mea cel puţin au acel efect de paranoia , high … Creep ( recunosc , asta sunt 
)
Dacă privim bine , sunetul experimental influenţat de jazz (în special pe ultimele albume ) , electro , muzică clasică … influenţa care o au The Beatles asupra Radiohead , foarte greu percepută, aduc a extindere a creativităţii dincolo de limite , ieşită din banal , ambiguu … poate spus putin cam dur , îmbinându-se într-un gen greu de categorizat , poate un alternative după cum spune gura mass-mediei.
Ca să nu ies din sferă ( m-a luat valul , ascultand un concert de-al lor ) Thom Yorke , Jonny Greenwood , Ed O’Brien , Colin Greenwood , Phil Selway îmbină minunăţia muzicală care o numim azi , Radiohead. Baietii au lansat de-a lungul carierei , începând din 1993 , 7 albume , care mai de care mai interesant în ceea ce priveşte stilul pieselor dar fiecare în parte având ceva special. În opinia mea albumele The Bends şi neaparat piesa The Bends ( guitar rape la 1:50 ) , OK Computer sunt cam cele mai captivante şi mai “neobositoare” la ascultat ore in şir dar şi celorlalte merită acordat timp şi urechi ciulite.
Dacă aveţi vreodată curiozatea (în caz că nu îi cunoaşteti) sau dacă aveţi chef de a asculta şi a aprecia muzica lor pe cât se poate , vă sfătuiesc să luaţi toate albumele , un pahar de coniac , o ţigară sau un joint dacă aveţi , să stingeţi lumina , puneţi căştile pe urechi şi daţi drumul la piese.
Pentru început vă recomand piesele Karma Police şi Creep ( aveti link mai sus si la piesa săptămânii ) , High & Dry , Paranoid Android , Fake Plastic Trees şi I might be wrong ( I hope not )
Enjoy şi Atenţie , Excesul de Radiohead poate provoca supradoză sau dependentă , ascultaţi cu masură.
Jason Mr. A-Z
John Mayer – Blues cu suflet de piatră
Cum iar m-am luat cu distracţia am fost cam leneş să scriu ceva dar de câte ori îl aud pe John Mayer , cam 3-4 ore zilnic , am decis să scriu ceva.
Iaca proaspăt venit de la Valea Ierii şi odihnit bine , chefuit si beut bine , stat pe la preteni că nu am chef de casa de zi cu zi , urmează să vă scriu câte ceva cu şi despre John Mayer , un artist cum nu mai rar am văzut. N-am să va relatez toata istoria dar de aia sper să vă delectaţi şi să apreciaţi muzica lui măcar 1% din cât o apreciez eu , car
e de 3 luni îl ascult fără oprire.( pauză de ţigară )
Octombrie 16, 1977 a fost ziua în care acest minunat cântăreţ a fost adus la viaţă. Mulţi chitarişti îl ştiu ca fiind elevul lui Eric Clapton , mod în care acesta a ajuns să ne încânte cu bluesuri de calitate. John Mayer a atins succesul odată cu piesa Say , care a apărut pe coloana sonoră a filmului de succes The Bucket List. El îşi începe cariera cu albumul Inside Wants Out (1999) după care urmează Room for Squares (2001) , Heavier Things (2003) şi Continuum (2006). În 2005 , acesta înfiinţează împreună cu câţiva alţi artişti John Mayer Trio cu care încă continuă să ne încânte.
John Mayer este pentru mine şi mă gândesc pentru mulţi alţii unul dintre cei mai buni compozitori , chitarişti , cântăreţi contemporani . Compoziţii cu versuri extraordinare care pur şi simplu m-au băgat în boală apar pentru prima dată pe albumul de blues , Continuum. De pe acest album TREBUIE ascultate piesele Belief , Slow Dancing in a burning room şi Waiting on the world to change ( vă dau variantele live pentru că au nişte solouri de chitară incredibile din partea artistului ).
Alte piese d-ale lui Mayer , de pe albumele care începeau transformarea stilului său către blues ar fi Neon , Something’s missing şi Your body is a wonderland , cea din urmă fiind piesa cu care Mayer a câştigat o mulţime de premii.
Cam atât deocamdată , sper să vă placă John Mayer pentru cei care nu l-aţi ascultat până acum , ne scriem şi ne citim sooooooooonn I hope. Până atunci , Enjoy the days , mergeţi 13 august 2009 de la ora 21 să beţi un AGWA Coca Leaf în Le General şi să ascultaţi coveruri din partea trupei de acoperire + în Chios dacă e vreme bună în weekend. Hai Gea !!
Nirvana – Grunge fără priză
Cine nu a auzit de Nirvana sau de show-u’ MTV Unplugged? Recent am prins o obsesie de albumul “Nirvana – Unplugged in New York” din 1993 şi am zis că poate reuşesc să o pasez şi altora.
Albumul conţine piesele din concertul pe care Nirvana l-a ţinut în ‘93 pentru MTV. Este ultimul lor album, având în vedere că nu au mai scos nici unul înainte de sinuciderea vocalistului şi chitaristului Kurt Cobain, un geniu muzical.
Nu toate piesele sunt originale Nirvana…cei ce cunosc trebuie să recunoască faptul că ar fi destul de ciudat să auzim “Smells Like Teen Spirit” acustic. În schimb au cateva coveruri foarte bune zic eu, coveruri pe piese de la Meat Puppets, David Bowie sau The Vaselines.
După cum zice tanti Wikipedia, albumul a fost de un major succes, pentru că nu trebuie să fi mare fan al stilului grunge să te ia obsesia de piesele astea. Eu am ascultat toate piesele pe rând de cel puţin 15 ori, şi încă nu am reuşit să mă satur.
Eu vă recomand absolut toate piesele de pe album, dar cel mai mult “Something in the way“, “The man who sold the world” (cover pe David Bowie), “Dumb” şi “Come as you are“. Audiţie plăcută şi până mâine – poimâine, numa’ bine!
Muzica şi filmul – câteodată o combinaţie cartofoasă (2)
M-am hotărât până la urmă să fac o continuare a postului anterior, pentru că mai sunt câteva filme care se încadrează in tema asta pe care vreau să le recomand.
După cum am menţionat mai jos, Jack Black, actorul principal al filmului “The School of Rock” este membru al trupei Tenacious D. Ei bine, s-a făcut un film care “prezintă formarea trupei”. Filmul se numeşte “Tenacious D in the Pick of Destiny“. Filmul, după cum a spus prezintă presupusa formare a trupei, şi căutarea dintelui lui ăla necurat, care era sculptat într-o pană de chitară, care se presupunea că aduce succesul. Băieţii o încurcă rău de tot şi îl aduc pe Mr. Fire pe pământ. Oricum, filmul merită văzut. Pe lângă faptul că e o comedie bună, coloana sonoră conţine piese rockăreşti foarte bune. Mulţumiri Freak că mi-ai adus aminte de film. 
Al doilea film de care vorbesc în postul ăsta, e “Raise your Voice” cu don’şoara Hillary Duff. Este vorba despre o fată care s-a dus la o şcoală de muzică pe timp de vacanţă minţindu-l pe tatăl ei. Oricum filmul are o grămadă de piese făinuţe. Merită vizionat.
Ultimele două filme pe care le voi menţiona fac parte din palmaresul cunoscutului regizor Tim Burton. O altă colaborare de succes a regizorului cu Johnny Depp, pe lângă “Sweeney Todd: The Demon Barber on Fleet Street“, este “The Corpse Bride“. Filmul este despre un tânăr care se căsătoreşte din greşeală cu o domnishoară decedată. Pe lângă povestea foarte interesantă avem şi muzica de calitate, având în vedere că filmul e un muzical. După cum spuneam, la Tim Burton, atmosfera e de toată lauda, iar animaţia asta nu face excepţie. 
Ultimul film de care am să vă zic este “The Nightmare Before Christmas“. Este, ca şi filmul de dinainte, o animaţie muzicală. Pot zice despre el că este un “must see”. Vă promit că nu aveţi cum să regretaţi că l-aşi văzut.
Acestea fiind spuse, nu îmi rămâne de zis decât vizionare plăcută şi pe mai târziu!!
Muzica şi filmul – câteodată o combinaţie cartofoasă
După ceva vreme de la ultimul post, vreme în care am vizionat nişte filme interesante, la îndemnu’ colegului m-am hotarât să vă detaliez câte ceva despre respectivele opere cinematografice.
Fără prea mult tam tam am să încep cu filmul pe care l-am văzut cel mai recent. Se numeşte “The School of Rock” şi îl are ca actor principal pe Jack Black, membru al trupei Tenacious D. Acesta joacă rolul unui tip pe nume Dewey Finn care e dat afară din trupa de rock din care făcea parte şi se “angajează” ca suplinitor la cea mai prestigioasă şcoală din oraş, sub numele prietenului cel mai bun. Dewey descoperă că elevii clasei pe care ar fi trebuit să o suplinească au talente la diferite instrumente şi formează cu ei o trupă pe care mai târziu o numesc “The School of Rock”. Ei bine, cu trupa asta tinerică participă la “Battle of the Bands” dar trupa din care a fost dat Dewey afară câştigă concursul. 
Filmul merită văzut! Îl recomand cu toată căldura împătimiţilor muzicii rock, având în vedere că pe parcursul întregului film suntem delectaţi cu nişte muzică de calitate.
Următorul film pe care îl menţionez este “The Rocker“. Are un fir al evenimentelor asemănător cu cel al filmului anterior, dar oricum merită văzut.
Al treilea film de pe lista noastră este “Sweeney Todd the Demon Barber of Fleet Street“. Filmul este un fel de muzical horror. Atmosfera e specifică filmelor lui Tim Burton, iar actorul principal e Johnny Depp, actor care a lucrat frecvent cu acest regizor. Filmul este despre un bărbier care omoară oameni, pe motivul că oamenii nu merită să trăiască. Apoi victimele devin placinte. Oricum, lăsând de-o parte ideea sadică a filmului, soundtrackul face toţi banii. 
Ultimul film pe care îl amintesc este “August Rush“. Nu am decât cuvinte de laudă pentru filmul ăsta. Am să vă spun în mare ce se întâmplă, dar nu vreau să vă stric surpriza. Filmul prezintă povestea unui copil care îşi găseşte părinţii cu ajutorul muzicii. Nu vreau să dezvălui prea multe pentru că filmul merită “experimentat”. Oricum e un film care e menit să vă lase cu gura căscată.
Sper că v-am sporit puţin curiozitatea. Toate filmele menţionate merită văzute, fiind muzicale de calitate, nu în gen “Highschool Musical”, cu tinerei care se cântă. Până data viitoare, numai bine!
O chitară , o tabără şi un mentor.
Vă salut din stress , oboseală şi ce-o mai fi după un examen oral la Limba Română la care am luat 9,50 şi pentru că îs mândru, am decis să scriu cu diacrtice dom’le. Cu toate că îs ocupat cu măturatu…învăţatu, am decis să vă scriu câte ceva.
Să mai ziceți că suntem un popor idiot !!! Da , suntem , dacă gândiți și voi ca mine , adică , “Omul cu multe idei , se numește Idiot ! “. Din acest punct de vedere ( bine că port ochelari ) , am tot respectul din lume pentru Domnul Silvan Stâncel pentru ideea genială de a organiza o tabără pentru tineri pasionați și doritori să învețe tainele chitării , fie ea acustică , clasică sau electrică , tabăra făcând parte din conceptul Acustic Live.
De ce zic că mentorul meu poate fi și mentorul tău? De ciudă na ! Anul trecut , pe undeva prin octombrie am dat de un profesor de chitară excelent și în același timp un om extraordinar ( cu o răbdare de fier pentru leneșii ca mine ) și anume Andrei Roșulescu. Andrei este un chitarist pentru care pot să zic : ” Jos Pălăria ! ” ; vă sfătuiesc să mergeți cu încredere la el la ore să vă învețe , dacă sunteți pasionați de chitară. Și că tot vorbeam de tabără , din data de 24 până in 30 August îl găsiți acolo ,el fiind unul din profesorii care te învață să zdrăngănești. Poate cei din voi , împătimiți ai rockului l-ați vazut acum câțiva ani pe Andrei Roșulescu cântând cu trupa Seven. 
Dacă nu știați , Andrei a mai publicat o carte extraordinară, una din puținele de acest gen și anume “Introducere în studiul Chitarei electrice” , fiind dedicată chitaristului care are câteva cunostințe de bază în domeniu chitarei. Cartea o puteți găsi în magazinele M&C Musical din toată țara sau puteți să o cumpărați direct de la autor , prin e-mail la arosulescu@yahoo.com . Pentru mai multe informații aruncați un click pe Andrei Roșulescu în blogroll.
Aici aveți o poznă din tabăra de anul trecut.
Ca să revin la ideea taberei , aceasta se va desfășura între 24 si 30 August 2009 la pensiunea Râmeț și vă sfătuiesc , dacă vă permite criza financiară , timpul sau alte probleme ,să mergeți neapărat. Veți avea niște profesori si îndrumători deosebiți și experimentați. Mai multe detalii găsiți pe www.tabarachitara.blogspot.com . Cât despre Silvan Stâncel , nu vă pot spune prea multe pentru că nu-l cunosc personal dar îi mulțumesc încă o dată pe această cale pentru înțelegere și ca să nu vă las în baltă , faceți bine și intrați pe www.silvanstancel.ro și ascultați-i muzica.
“Acustic Live” este un proiect și marcă Silvan Stâncel care urmărește promovarea muzicii acustice și a artiștilor care produc muzică acustică indiferent de stil și gen. Drepturile de a promova acest proiect mi-au fost acordate de către Silvan Stâncel.
© Toate drepturile rezervate | Silvan Stâncel , Alba Iulia , 2008.
Markeru’ indie.
Dupa o perioada de pauza, m-a indemnat colegu’ sa mai actualizez blogul cu cate ceva… mai precis o prezentare a unei trupe Brasovo-Bucurestene care au ajuns sa-l impresioneze pe Cartof foarte mult cand i-a auzit in Irish Pub , la lansarea albumului Panikon , semnat Grimus ( castigatorii Global Battle of the Bands Romania 2007 ).
M-am gandit sa scriu despre aceasta trupa relativ recenta, trupa care a castigat locul intai la prestigiosu’ ” Global Battle of the Bands Romania” si ne-au reprezentat la Londra cu mandrie,in octombrie 2008. Baietii se cheama “The Marker”. Ei canta, dupa cum sugereaza titlu’, cam ceea ce toata lumea numeste indie, cu un stil dinamic , compozitie muzicala extraordinara , versuri foarte bune cu mesaje diferite… fiind categorizati de unii ca si “Christian Rock”. Au avut un inceput foarte promitator, avand in vedere ca trupa a intrat in activitate numai in ianuarie 2008.
Din trupa fac parte:
Paul Mates – Chitara, Vocal
Octav Capota - Tobe
Andrei Prodan – Bass, Vocal
Claudiu Ursache – Chitara
Inca nu au scos un album… dar pot recomanda sa vizionati piesa de la GBoB numita YahWeh.
In cazul in care va intereseaza, aici aveti linkul de la pagina de MySpace. Din cate am inteles in curand vor termina si site-ul oficial.
Deci, a venit vacanta si anunt deschis ca am de gand sa postez mai des. Pana mai incolo, salut!
Crește sau scade Voltaju’ ?!
Ne-am hotarat in sfarsit sa scriem ceva dupa o pauza de lene… de data asta despre o trupa romaneasca care pot zice si-a schimbat stilul pe parcursu’ anilor , dupa parerea noastra tot mai mult spre comercial.
Voltaj incoace Voltaj incolo , mai precis : Calin Goia – Voce ; Gabi Constantin – chitara ; Bobby Stoica – Clape ; Valeriu Ionescu – chitara bass ; Oliver Sterian – Tobe.
Cred ca nu este om in tara asta nu fi auzit de Voltaj.Trupa a fost infiintata in anul 1982 de Cristi Minculescu , actualul vocal Iris , pentru cei care nu stiati.Trupa aborda pe atunci un stil Hard-Rock cu ceva influente de metal. Pentru multa lume , Calin Goia , actualul solist este considerat responsabil cu infiintarea trupei dar acesta a “preluat” voltajul mult mai tarziu dupa infiintare.
Schimbarea stilului muzical este inevitabila la majoritatea trupelor dar o formatie de talia Voltajului la vremea aceea , precum si niste declaratii ale membrilor faceau imposibila schimbarea. Imi amintesc un concert de prin 2001-2002 la festivalu’ berii din Cluj cand inca mergeam cu parintii de mana ca sa imi dau plamanii pe afara la voltaj. Pe atunci spuneau baietii ca nu se vor schimba niciodata si ca vor canta aceeasi muzica. Deja era in inceputuri schimbarea… piese ca Albinutza , Ban de ban , Asta-i Viata ( prelucrare Queen – We will rock you ) si altele dadeau tonul. “Electronizarea” trupei a inceput prin ‘98 si a fost pus punctul pe “I” odata cu albumele “…Tu” si “424″. Dezamagirea mea a venit odata cu super mediatizarea piese Pata pe tine care e in lista pieselor care nu-mi doresc sa le aud niciodata. Din pacate in Romania e inevitabila trecerea spre muzica super comerciala.
Orice am spune si oricat ne-am invarti Voltaj tot Voltaj ramane… daca nu ati prea ascultat luati Best Of Voltaj si ascultati. Astept ceva pareri. Pentru putina largire a culturii muzicale va sfatuiesc sa ascultati albumele voltaj pentru ca veti gasi niste piese extraordinar de bune. Aveti aici lista cu albumele lansate pe parcursul carierei muzicale : “Pericol de moarte” ; “Asta-i Viata” ; “Risk Maxim 2″ ; “Bungee” ; “3D” ; “…Tu” ; “424″ ; “Scrisoare” ; “Noapte buna” ; “Povestea oricui” ; “Integrala voltaj” ; “Revelator” … si un best of din anul 2003.
Pe parcursul anilor au luat parte in compozitia trupei:
Cristi Minculescu (voce)
Adrian „Adi“ Ilie (chitară)
Horaţiu Rad (bas)
Nikki Dinescu (tobe)
Gabi Nacu (chitară)
Cristi Ilie (voce)
Amedeo Bolohoi (chitară)
Dan Mateescu (bass)
Doru Istudor „M. S.“ (tobe)
Bogdan Cristea (vocal)
Cristi Marinescu (chitară)
Doru Borobeică (bass)
Manuel Savu (chitară)
Unu’ ieri, altu’ azi – Nightwish
Dupa seria de sapaturi prin youtube m-am pus pe cugetat si am venit cu ideea asta. Seria asta e despre trupele care s-au schimbat pe timpu carierei. Acuma in bine sau in rau … voi decideti.
Ascultam mai devreme Nightwish si ma tot gandeam care dintre variantele trupei e mai buna? Varianta cu solista veche sau aia cu solista noua? Stilu’ ala vechi sau asta nou? Eu sincer sa fiu nu i-am dat de capat la problema asta. In caz ca nu stiati cate ceva despre ei sau chiar nu ati auzit veci de Nightwish (sa fim seriosi… se poate?), e o trupa de metal simfonic din “The great North” mai precis, Finlanda. La inceput, adica pe cand au iesit si ei din underground, trupa era compusa din:
Tuomas Holopainen : Clape
Erno “Emppu” Vuorinen : Chitara
Marco Hietala : Chitara Bass , Voce
Jukka Nevalainen : Tobe
Tarja Turunen : Voce
Unii considera ca pe vremea asta , Nightwish spargeau toate topurile. Au scos 5 albume intitulate : “Angels fall first” in 1997, “Oceanburn” in 1998, “Wishmaster”in 2000, “Century Child” in 2002 si “Once” in 2004. Pe atunci abordau un stil care ducea putin spre un gothic , doom , simfonic. In 2005 o intervenit schimbarea odata cu concedierea Tarjei.
Dupa 2 ani de stat si cautat, au venit cu Anette Olzon pentru voce. Calitati vocale foarte bune, dar un stil total diferit. Din cauza asta o trebuit sa isi schimbe putin abordarea privind genu’. Tenta aia spre gothic cam dispare si devine un fel de pop-rock dupa cum zic gurile rele. Altii zic ca dupa ce Tarja a parasit trupa, Nightwish a murit, dar eu zic ca desi si-au schimbat stilu’ muzical putin, Nightwish e tot Nightwish. Instrumentalele sunt la fel de bune ca inainte. Dupa schimbarea solistei, Nightwish au scos doar un album, “Dark Passion Play” in 2007, da’ din cate am auzit mai lucreaza la unu’.
Am ales cateva piese de pe good ol’ Youtube sa va dau de exemplu, sa faceti comparatia intre variante:
De la vechiu’ Nightwish, cea mai reprezentativa cred ca e “Nemo”: http://www.youtube.com/watch?v=SO4LyKd-Hws
sau “Over the hills and far away” http://www.youtube.com/watch?v=6UztEfwHt14
De la varianta noua a trupei, piesa “Bye bye beautiful”: http://www.youtube.com/watch?v=hTdhXxxWREo
sau “Amaranth” http://www.youtube.com/watch?v=GdZn7k5rZLQ
Acestea fiind zise, inca nu m-am hotarat despre cine o sa fie urmatoru’ post din serie, da’ incerc sa nu va dezamagesc. Mai vedem…stay tuned!
Cartof
Melomanu'
