Latest Entries »

Hey!

Cu ocazia sarbatorilor m-am gandit sa le ofer cititorilor blogului un mic cadou din partea echipei muzicartofoase. Stiu ca nu este tocmai potrivit pentru acest tip de sarbatoare, dar totusi… va aduc azi inca un playlist de 10 piese de “dat cu capu”.

Va doresc auditie placuta, sarbatori fericite si un 2012 apocaliptic fericit! 😀

Mno Serus!

1. Peratus – Wrought

2. The Classic Crime – Flight of Kings

3. Crossfade – Starless

4. King Crimson – Moonchild

5. Hoobastank – Crawling in the Dark

6. In Flames – Sounds of a Playground Fading

7. Alkaline Trio – I Found a Way

8. Fair to Midland – Walls of Jericho

9. Katatonia – My Twin

10. Dream Theatre – Repentance

 

Anunțuri

“…All the pieces torn apart

You just left behind In your mystery”

Dupa cum v-am obisnuit, eu va prezint 2-3, poate 4 versuri  dintr-o melodie si voi va prefaceti interesati si sariti peste introducere, sperand sa dati de niste melodii faine si poate si de o trupa de calitate, undeva mai in josul paginii. 😀

Ei, bine…asta am facut.

Astazi voi prezenta o trupa de post-grunge/alternative metal (stiu ca v-ati plictisit de ele, dar va rog mai razbiti cu postul asta, promit ca e ultimul…sau nu :D), mai exact trupa Red.

Baietii din trupa rosie se prezinta pe scena muzicala in anul 2004, avand ca componenta pe Michael Barns (voce), Anthony Armstrong (chitara), Randy Armstrong (bass) si Joe Rickard (tobe). Despre trupa as putea zice ca sunt cunoscuti pentru stilul lor aparte, ce da (cica) spre Christian rock, dar incorporeaza elemente de heavy metal si alternative rock.

Si acum intram in chestii serioase. Trupa are la activ 3 albume insa, ceea ce este de remarcat este faptul ca baietii nu isi schimba stilul prea mult de-a lungul celor 3 albume dar reusesc sa uimeasca cu fiecare piesa in parte.

Primul album se numeste “End of Silence” si apare in anul 2006. Cateva piese reprezentative pentru acesta ar fi “Breathe Intro Me”, piesa care denota stilul alternative metal, brut, unpic necizelat si piesa de introducere “End of Silence”, care prezinta o alura mai sentimentala dar caracteristica stilului.

Cel de-al doilea album intitulat “Innocence & Instinct” apare in anul 2009. In ciuda titlului, care prezinta in antiteza un element pur cu unul brut, piesele acestui album sunt, in mare parte, linistite si mai cizelate fata de albumul de debut. Astfel, niste piese reprezentative ar fi “Mystery of You”, o piesa ce prezinta o linie melodica greoaie, in opozitie cu versurile melancolice si “Never Be The Same”, o piesa nostalgica ce ofera albumului o alura linistitoare.

Ultimul album al baietiilor din Red se numeste “Until We Have Faces” si apare in anul 2011. Aici, trupa reuseste sa imbine stilul heavy metal din primul album cu cel melancolic si sentimental din cel de-al doilea. Piesele reprezentative pentru acest album ar fi “Faceless”, o piesa cu o linie melodica foarte “catchy” si “Buried Beneath”, o piesa mai plina de viata, ca sa zic asa.

Cu acestea fiind spuse, eu ma retrag si va las in compania celor din trupa Red.

Hai noroc!

Unele formatii sunt facute sa fie ascultate in noptile tarzii; noptile acelea in care somnul pare sa nu-si mai faca aparitia si incepi sa te uiti la viata ta si sa-i analizezi toate fetele. Sau pur si simplu muzica facuta pentru momentele in care vrei sa te detasezi de realitate. Desi majoritatea ar alege ceva din sfera electronic chillout/dark ambient, eu as merge pe sound-ul psychedelic, hipnotizant al formatiei Warpaint. Niciodata nu am fost prea into female bands/vocalists, dar aceasta este exceptia de la regula.

Asadar, aceasta formatie si-a inceput existenta chiar de Valentine’s day in anul 2004, membrii actuali fiind Emily Kokal (vocal, chitara), Theresa Wayman (chitara, vocal), Jenny Lee Lindberg (bass, vocal) si Stella Mozgawa (tobe). Dupa multe concerte sustinute in Los Angeles, apare si Ep-ul de debut ‘Exquisite Corpse’ in 2008, o compilatie bine realizata, cu un sound relaxant. ‘Stars’ este o melodie simplista, dar dreamy, care introduce asculatorul in atmosfera esoterica pe care vor sa o contureze cu ajutorul acestui album. Mai apoi, ‘Elephants’ este o compozitie energica dar eleganta, plina de variatii. Percutia este imaculata, linia de bass joasa, chitara surprinde printr-un sound noisy dar psychedelic iar vocalul este putin dramatic la inceput, apoi adaugandu-i-se niste efecte surprinzatoare. ‘Billie Holiday’ este piesa de rezistenta a acestui EP; incepe cu sunetul delicat al unei chitari acustice, care va fi mentinut pe durata intregii melodii, caruia i se adauga un duet vocal, sunetul light al unui sintetizator care se incadreaza perfect in atmosfera acestui cantec alaturi de bataile slabe de tobe presarate ici colo. ‘Beetles’ este o melodie in care artistele experimenteaza mai mult cu efectele percutiei, acompaniate de sunetul bassului care pare ca pulseaza, iar chitara solo este spectaculoasa, reusind astfel sa redea un sunet dinamic.  Warpaint a fost multe ori comparata cu formatia dream pop/shoegaze ‘Cocteau Twins’ datorita faptului ca de multe ori au abordat un sound mai dark si  vocalurile sunt eerie,  ‘Burgundy’ fiind un bun exemplu de astfel de melodie.  Siii, pe post de incheiere este ‘Krimson’ care initial pare sa fie similar cu restul compozitiilor de pe acest album, se tranforma brusc intr-un jam dominat de linia bassului.

Primul si singurul album ‘The fool’ a fost lansat in anul 2010 dar nu este nici pe departe la fel de bun precum EP-ul despre care am vorbit mai sus. Multa lume a criticat acest album spunand ca a fost facut in graba – si au in mare parte dreptate, dar eu cred ca necesita doar un ascultator mai ‘open minded’. Piesa de rezistenta este  ‘Undertow’, iar restul sunt cam la acelasi nivel –  ‘Warpaint’ (care cucereste prin  rifful hipnotizant care incepe abia dupa primele 2 minute),  ‘Bees‘,  ‘Set your arms down”. Melodiile care incheie albumul sunt putin mai ‘mellow’ dar nu dezamagesc – un bun exemplu este ‘Majesty‘.

Warpaint sunt abia la inceput – s-ar putea spune – si eu una astept cu nerabdare un nou album. Sa speram ca nu va dezamagi. Pot sa afirm ca aceasta este una dintre putinele formatii contemporane care compun muzica din placere si nu pentru a deveni comerciali.  Auditie placuta!

Astazi re-redezgropam o serie de post-uri uitata de-a lungul timpului, mai exact seria “Chillout”. Le-am promis catorva persoane ca azi voi posta un oarecare tratament impotriva stresului si a oboselii si asa, va aduc azi un playlist de 10 piese. Cateva mai linistite, cateva mai “trippy”, cateva sentimentale, doar cateva piese alese cu atentie pentru a va delecta dupamiaza.

Va doresc auditie placuta. 😀

1. The Script – The Man Who Can’t Be Moved

2. Jason Mraz & Colbie Caillat – Lucky

3. Reamonn – Tonight

4. Papa Roach – Tightrope

5. God Is An Astronaut – Forever Lost

6. Mellow – Shinda Shima

7. Daniel Powter – Free Loop

8. Nightwish – The Islander

9. Sting – Shape of my Heart

10. Blue Oyster Cult – Don’t Fear the Reaper

Cuvant inainte:  Cu aceasta ocazie vreau sa-i urez bun venit, in echipa muzicartofoasa, Oanei, colega mea de suferinta ce va aduce o alura “indie”, ca sa zic asa, blogului. Oana draga, iti urez shedere placuta si conexiune constanta la internet.

Istoria muzicii rock este plina de sfarsituri tragice, pentru artisti care pareau sa aiba un inceput promitator, insa moartea liderului formatiei Joy Division – Ian Curtis, poate fi asemanata mai degraba unui ritual. In dimineata zilei de 18 mai 1980, la varsta de 23 de ani, dupa ce urmarise filmul lui Werner Herzog’s “Stroszek” si ascultase albumul lui Iggy Pop ‘The idiot’ acesta s-a spanzurat in bucatarie. Totusi, multa lume a considerat ca era ceva de asteptat, datorita faptului ca viata lui parea sa ajunga intr-un punct mort: mariajul lui se apropia de sfarsit, epilepsia se agravase creeandu-i stari de depresie si paranoia, abuz de alcool, insomnie – intr-un cuvant viata lui se transformase intr-o melodrama. Acum ca v-am captat atentia, sa ne axam pe o scurta retrospectie asupra istoriei acestei formatii care a pus bazele post-punkului.

Asadar, in anul 1976 Ian Curtis (voce), Bernard Sumner (chitară, claviaturi), Peter Hook (bas, vocal backup) si Stephen Morris (tobe) s-au unit initial sub numele de  Warsaw (ales dupa piesa lui David Bowie, “Warszawa”) in 1977 redenumindu-se Joy Division pentru pentru a nu mai fi confundati cu grupul punk Warsaw Pakt. Numele lor provine din romanul „The House of Dolls”, fiind un termen argotic pentru femeile evreice din lagarele de concentrare naziste fortate sa se prostitueze pentru gardieni si prizonieri. In mod nesurprinzator, acestia  au fost acuzati frecvent de fascism sau nazism, acuzatii amplificate dupa ce primul EP a avut pe coperta imaginea unui membru Hitlerjugend.

Precum majoritatea formatiilor din acea perioada, Joy Division au fost influnetati de Sex Pistols, dar muzica lor a devenit mai degraba un punk experimental – de aici definindu-se si genul post-punk. Albumul de debut Unknown Pleasures (1979) este considerat si cea mai de impact compozitie a lor, datorita combinarii perfecte dintre versurile bine gandite si soundul atmosferic, definindu-si astfel stilul care abunda in unicitate. Nu exista o melodie care sa iasa in evidenta, toate fiind de o inalta calitate si expresivitate. In timp ce unele piese sunt ceva mai ritmate – ‘Disorder’ (Hook dandu-i un sound energic generat de linia de bass), ‘She’s lost control’, ‘Shadowplay’ (un adevarat crescendo) – altele sunt mai greoaie ‘Day of the lords’ (care aduce oarecum cu Black Sabbath), ‘New Dawn Fades’, ‘I remember nothing’.

Cel de-al doilea album Closer (1980) este mult mai claustrant dar si mai inventiv decat predecesorul sau. Acesta este ultimul album care va fi lansat, caci existenta formatiei va fi curmata de sinuciderea vocalistului, si este de asemenea un album in care membri indrazni sa jongleze mai mult cu sunetul, adaugand sintetizatoare, riffuri si beaturi mai energice, fara a schimba insa tendinta ‘dark’ care ii defineste. Dupa parerea mea, acesta este un album mult mai intim caci Curtis isi transpune o mare parte din frustarile interioare in versuri. ‘The eternal’ este de departe cea mai sumbra melodie pe care acestia au inregistrat-o vreodata; daca instrumentalul in sine nu va convinge, ascultati versurile „We knocked on the doors of Hell’s darker chamber/ Pushed to the limit, we dragged ourselves in”. In aceeasi maniera sunt construite si alte compozitii de pe acest album, spre exemplu ‘24 hours”; “Isolation” are o tendinta oarecum disco, data de sintetizatoare iar ‘Atrocity Exhibition” are un ritm care tinde putin spre tribal, datorita inedititului percutiei.

In anul 1981 apare compilatia Still, care, bineinteles, nu se ridica la nivelul celor doua albume de studio care au fost lansate, dar contine cateva melodii bune, in opinia mea ‘the masterpiece’ fiind ‘Dead souls’. Tot aici regasim si un cover a melodiei ‘Sister Ray’ a celor dela Velvet Underground.

O alta compilatie importanta este Substance (1988).  Este remarcabil felul in care formatia trece de  la un punk nihilistic („Warsaw” , ” No love lost„) la un fel de mainstream pop („Love will tear us apart„) si mai apoi la un sound lent, heavy („Atmosphere” ,  „From safety to where„). Totodata, este impresionant ca au reusit sa faca un album atat de consistent doar din b-sides si singleuri.

Joy Division nu au lasat in urma doar doua albume exceptionale si o serie de EP-uri memorabile, ci si o pata de istorie pentru scena punk din Marea Britanie. Acestia avusesera o intelegere care spunea ca daca vreun membru paraseste trupa, ceilalti membri nu vor mai folosi numele „Joy Division” sau cantece legate de acest nume. De aceea trupa s-a rebotezat „New Order,” mai intai activand ca trio, apoi cooptand-o pe Gillian Gilbert, prietena lui Morris, la clape si chitara.

‘The Joy Division experience’ ar trebui inceputa cu genialul Unknown Pleasures, iar Still ar trebui lasat mai la urma, caci e ceva mai greu de gustat. Pentru o mai buna intelegere a acestei formatii, recomand filmele ‘Control’ si ’24 hour party people’ care ii prezinta din perspective diferite. Ii multumesc colegului Stringz pentru urari si sper ca am reusit sa fac o prezentare care sa cuprinda chestiile mai importante legate de aceasta formatie. Daca nu, I’m still a noob in ale bloggaritului si facutului de recenzii, deci se intelege!

Cheers!

“You left a hole where my heart should be”

Sunt doar doua versuri ale trupei pe care o veti cunoaste astazi.

Cei care cititi blogul de ceva vreme veti avea un sentiment de “déjà vu” in ceea ce priveste intro-ul 🙂

Drumroll va rog….

Dupa cum v-am obisnuit, eu scriu pe blogul acesta din an in paste. Din nou si inca odata imi voi cere scuze pentru inactivitatea mea pe scena muzicartofoasa. Cu toate aceastea, voi incerca sa ma revansez prezentandu-va una din trupele mele favorite.

Dupa cum ati vazut in postul Headbang Sessions, Vol. II eu sunt cam ahtiat dupa genul alternative metal/post-grunge, asa ca voi incerca sa va indes pe gat (intr-o maniera cat se poate de eleganta) trupa Breaking Benjamin.

Trupa a luat nastere in anul 1998 la initiativa lui Benjamin Burley (voce si chitara ritm), Aron Fink (chitara lead), Nick Hoover (bass) si Chris Lightcap (tobe). Trupa a suferit mai multe schimbari de componenta intr-o perioada relativ scurta de timp, insa stilul abordat nu sa schimbat drastic.

Breaking benjamin se diferentiaza de celelalte trupe de alternative metal/post-grunge prin timbrul deosebit al solistului dar si prin liniile melodice inedite si greoaie.

Formatia debuteaza in anul 2002 cu albumul “Saturate”. Baietii abordeaza un stil mai “pop rock” care se regaseste in melodii precum “Skin”. O alta melodie interesanta de pe acest album este “Polyamorous”, o piesa care a fost difuzata foarte mult desi nu a reusit sa ajunga in scena “mainstream”.

Cel de-al doilea album al trupei se numeste “We Are Not Alone” si apare pe scena muzicala in anul 2004. De aceasta data, trupa adopta un stil mult mai serios si mai sobru, ar zice unii, decat stilul albumului anterior. Cateva piese reprezentative pentru acest album ar fi “So Cold”, o piesa ce prezinta in antiteza o linie vocala lenta cu o linie instrumentala dura; “Follow”, o piesa unpic mai antrenanta dar care pastreaza stilul tipic al trupei si “FireFly” o piesa ce imbina cate putin din cele doua prezentate mai sus.

Siiiiii….cel de-al treilea album, mai exact “Phobia” isi face aparitia pe scena muzicala in anul 2006. Din nou, trupa sufera niste schimbari la nivelul stilului abordat. De data aceasta, baietii adopta un stil mai sentimentalist, care iese in evidenta, in mod special in piesa “Dance With the Devil”. Acest album ne prezinta si piesa mea preferata, piesa din care este inspirat titlul, mai exact “Breath”. Alte doua piese ce surprind stilul sentimentalist al albumului ar fi “The Diary of Jane” si “Evil Angel”.

Si asa ne apropiem de finalul postului acesta cu cel de-al patrulea album al trupei “Dear Agony”. Nu voi intra in detalii cu acest album, va las pe voi sa descoperiti noua opera a trupei. Vreau doar sa precizez ca albumul a aparut in anul 2009 si ca piesa “I Will Not Bow” reprezinta cam in totalitate ideea albumului, hic! Parerea mea.

Va multumesc celor care au razbit pana aici.

Siiii….am incheiat postul cu un sincer “Hai Noroc!!!”

Auditie placuta!

80’s

Saru’ mana,

In primul rand, imi cer scuze in numele colegului Cartof, care din mai multe motive nu a putut termina Review-ul concertului celor de la Kings of Leon.

Mno, cu ocazia zilei de azi, neam intors cu un top. Am adunat cateva hit-uri ale anilor 80′, cu ajutorul colegei Raluca si colegului Vlad (le-am promis la fiecare cate un  „shout-out” :D), cateva piese foarte bine compuse, hic! parerea mea.
Va doresc auditie placuta.
Hai noroc!

1. The Outfield – Your Love

2. Men Without Hats – Safety Dance

3. Alphaville – Forever Young

4. Asia – Heat of The Moment

5. Daryl Hall & John Oates – Maneater

6. Europe – The Final Countdown

7. Opus – Life Is Life

8. Alphaville – Big In Japan

9. Joe Cocker & Jennifer Warnes – Up Where We Belong

10. Rick Astley – Never Gonna Give You Up

bonus track: stiu ca piesa asta nu apartine anilor 80′, dar consider ca merita o oarecare mentiune in post-ul aceasta
Haddaway – What is Love

DA…

… Ne-am Intors !

Multumim celor care ati avut rabdarea de-a lungul saptamanilor si lunilor sa mai dati cate un click pe muzicartof si sa vedeti mai nimic , rabdarea si asteptarea nu au fost degeaba. Teoretic ne-am reintors / reapucat de blogareala acum 2 satpamani dar am mai tras putin de timp , una alta. Am pregatit cateva postari noi , cateva topuri , reinfiintam „piesa saptamanii” si speram , cu timpul , multe altele.

Deseara tarziu , dupa ce ajung de la un concert , veti gasi un review despre concertul celor de la Kings of Leon la O2 Acadamey in Londra. Fiti cu ochii in 4.

Mno, ne-am intors.
Acuma ar trebui sa scriu ceva scuza penibila, sa credeti ca am fost incredibil de ocupat sau ca am avut enspe mii de probleme, dar va zic sincer ca mi-a fost lene. Si totusi!!!
La cererea publicului aduc si azi un playlist de 10 piese, interpretate unpic altfel, ca sa zic asa.
Enjoy!

1. Nirvana  – Breed

2. The Cranberries – Zombie

3. System of a Down – Toxicity

4. Green Day – Holiday

5. System of a Down – B.Y.O.B.

6. Nightwish – Wishmaster

7. Guns N’ Roses – November Rain

8. Avenged Sevenfold – Unholy Confessions

9. Nickelback – Hero

10. Rise Against – Give it All

Nu-i bai, ca facem noi galagie!

Si acuma la modul serios, imi cer scuze fata de cititorii blogului pentru spontana mea disparitie de pe scena muzicartofoasa.

Voi incerca sa ma revansez cu un playlist de 10 piese. Cateva mai linistite, cateva mai agresive, doar cateva piese alese cu grija, cateva piese care mi-au lasat o impresie foarte placuta in urma ascultarii.

Va doresc auditie placuta.

1. The Killers – Mr. Brightside

2. Foo Fighters – Everlong

3. The Beatles – While My Guitar Gently Weeps

4. Dave Matthews Band – Mother Father

5. Red Hot Chili Peppers – Otherside

6. Matchbox 20 – How Far We’ve Come

7. Three Days Grace – Time of Dying

8. In Flames – Come Clarity

9. Radiohead – Karma Police

10. Papa Roach – Blood

Pe la începuturile erei noastre blogăreşti am scris despre un individ pe nume Stephen Lynch, care combina cu succes muzica si stand up comedy-ul. Am dat peste un nou personaj care se integrează cam în aceeaşi categorie. Diferenţa majoră între cei doi este umorul. Pentru cunoscători, există o discrepanţă destul de evidentă între umorul american şi cel britanic\australian. Spre deosebire de Stephen Lynch, Tim Minchin are şi secvenţe de pur stand up.

Voi începe cu partea mai importantă pentru noi, a.k.a. muzica. Tim a mai fost văzut alături de Jamie Cullum, deci nu este cel mai greu de dedus că stilul lui, chiar dacă unic, e bazat pe jazz. Instrumentul lui principal, pianul, e nelipsit la show-urile lui, toate piesele având instrumental de pian. Deşi vocea lui nu pare să iasă din tipar prin calitate deosebită, în unele momente poate să atingă nişte note neaşteptat de dificile. Cu alte cuvinte, pe capitolul vocal imaginea de amator poate să existe pentru puţin timp, dar e uşor risipită pe măsură ce Tim îşi etalează piesele. Pe partea de pian e cu totul altă poveste. Din prima piesă se vede talentul si profesionalismul artistului. După cum am spus mai sus, stilul lui e bazat pe jazz, lucru care se observă cel mai tare în performanţele lui la clape. Complexitatea pieselor pe planul instrumental se poate observa cu uşurinţă, nu e tocmai ceva ce pot descrie, deci recomand cel puţin o vizionare a unui video cu individul.

Despre comedie, haz, glume nu pot spune foarte multe lucruri. Rutina lui scenică se axează pe mai multe teme, printre care căsnicia lui, propria personalitate sau atmosfera Londrei. Glumele lui, după cum am zis, merg pe tipologia „british humor” cu mici bucăţi de umor negru. Aproape toate subiectele lui pot fi luate drept jignitoare. Fanii lui spun că nu sunt deranjaţi de aşa spusele ofense pentru că Tim nu alege pe cine jigneşte şi pe cine nu. Minchin se afirmă ca fiind un mare sceptic sau ateu. Spre exemplu pot da citatul următor, în timp ce vorbea despre religie şi teoria evoluţiei „It’s always the same defence […] and that defence is always << But evolution is only a theory >> which is true I mean it is a theory. Maybe they feel the same about the theory of gravity…. and might just float the f**k away”  ceea ce se traduce „ei (oamenii religioşi) folosesc întotdeauna aceeaşi apărare <<Dar evoluţia e doar o teorie>> ceea ce e corect. Poate simt la fel faţă de teoria gravitaţiei…. şi să plutească n*aibii” traducere mai mult sau mai puţin exactă. Piese care intră în această categorie sunt „Ten Foot C*ck and a few Hundred Virgins” sau „The Good Book„. O altă… caracteristică specifică lui este expunerea relaţiei sale cu soţia. Are câteva piese despre ea, care în mod normal ar insulta o femeie ( exemplu : „If you really loved me„) dar întotdeauna scuza lui este „I’ve been married to my wife for 10 years. She made me like this.”. O altă piesă pe care o recomand cu sufletul deschis este „Rock and Roll Nerd” în care Tim îşi descrie trecutul şi drumul său către „faimă”. O altă piesă extrem de interesantă este „Inflatable You„. Aici am să vă las pe voi să descoperiţi subiectul. Mai am de recomandat câteva piese, prima fiind „Darkside„, a doua „Nothing can stop us now” care este singura piesă cântată la chitară. Ultimul lucru pe care am să-l menţionez este preferatul meu moment Tim Minchin şi este o poezie intitulată „Angry (Feet)„. După părerea mea este cea mai reuşită bucată de comedie a comediantului \ artistului \ muzicianului.

În total Tim are in palmares trei concerte înregistrate video ( „So F***ing Rock”, „So Live” şi „Ready for This”) şi unul înregistrat doar audio numit „Darkside”. Mai multe informaţii pot fi găsite pe site-ul oficial. Auditie placuta !

Dupa o zi intreaga in care am ascultat fara oprire aceleasi 14 piese , am reusit sa insumez niste idei in cap si sa scriu despre cel mai important eveniment care s-a petrecut pentru mine , pana acum , in acest an.

Mai exact , 6 Aprilie 2010 a fost data de lansare a mult asteptatului album solo Slash. Cei care nu ati auzit in viata voastra de Slash , nici nu are rost sa cititi articolul.

Inca de mic copil , aproximativ pe la 1 an si ceva ( fiind nascut in ’90 ) am inlemnit in fata televizorului cand pe VIVA ( post nemtesc de muzica ) au dat astia Guns N’ Roses – Don’t Cry , timp in care am stat nemiscat cu gura cascata neauzind nimic in jurul meu doar piesa. Atunci a fost un moment cheie in care m-am indragostit de muzica si de rock in special.  Acea generatie , a anilor 90 pana prin 92 , sunt ultimii care au mai prins drag de muzica buna si au mai vazut pe VIVA , Guns ‘N Roses , Aerosmith , Bon Jovi , Whitesnake si alte nume mari ale rockului de atunci. Pentru multi chitaristi , acea perioada a fost cruciala din motivul omniprezentei lui Slash pe toate posturile TV , toate mixtapeurile facute pe casete pe atunci , influenta lui fiind una considerabila. Toti chitaristii invatacei sau profesionisti care am prins acele vremuri ne-am imaginat odata si odata in pielea lui Slash , purtand o camasa in carouri , descheiata , parul lung , un Top-Hat , o chitara in mana , o tigara in coltul gurii si o sticla de Jack langa noi , dand din cap pana ne doare gatul… Rockin’ Out the Shit! .

Pentru ca si acum imi amintesc vremurile in care  , avand 4-5 ani  , saream cu varu’meu in pat si dadeam din cap ca nebunii de fiecare data cand prindeam la o caseta Guns N’ Roses sau vedeam vreun videoclip la TV , stau nostalgic dar totusi bucuros ca acest minunat chitaristi , Slash a ajuns in 2010 sa scoata un album care dupa o zi intreaga de ascultat m-a surpins , ajungand cu mult peste asteptarile mele din toate punctele de vedere :).

Albumul a fost in lucru timp de 2 ani iar acum , in 2010 , 6 aprilie a fost dat spre vanzare pe www.slashonline.com , unde puteti cumpara albumul in format digital , pe CD , Vinyl , pachet la care puteti adauga cate un tricou editie limitata „Slash”. Tot Aici puteti asculta toate 14 piesele de pe album , intr-un player din coltul din dreapta , jos , al paginii.

Ca prea ma intind deja la vorbarie , e cazul sa va prezint punctul meu de vedere despre album. Dupa cum va spuneam si mai devreme , albumul s-a ridicat cu mult peste asteptarile mele , piesele fiind lucrate nemaipomenit de bine , in colaborare cu artisti de renume din industria muzicii , din anii ’70 si pana acum . Muzicieni contemporani precum Fergie ( Black Eyed Peas ) , M. Shadows ( Avenged Sevenfold ) , Chris Cornell ( Soundgarden , Audioslave ) , Adam Levine ( Maroon 5 ) , Andrew Stockdale ( Wolfmother , Beck ), Rocco DeLuca  sau alti artisti mai vechi dar nu invechiti , precum Ozzy Osbourne care nu necesita prezentare , „Grandpa Lemmy / Lemmy Kilmeister ”  ( Motorhead ) , Ian Astbury ( The Cult , The Doors 21st Century ) , Myles Kennedy ( Alter Bridge ) ,Dave Grohl (ex-Nirvana , Foo Fighters ) Iggy Pop si Kid Rock.  Fosti membri ai trupei Guns N’ Roses , Izzy Stradlin si Duff McKagan au avut un rol important la productia albumului , Izzy Stradlin fiind singurul care a mai inregistrat vreo parte de chitara pe albumul lui Slash.

Albumul contine 14 piese , una mai frumoasa ca si cealalata , imbinand influente diferite , de la blues la metal , simtindu-se amprenta fiecarui colaborator. Albumul are ca si piesa introductiva o piesa instrumentala , extrem de reusita si in opinia mea , nu se potrivea nimic mai bine. Piese se numeste Watch This si Slash are ca si colaboratori pe Duff McKagan si Dave Grohl. A 2 piesa , colaborare cu Andrew Stockdale la voce , piesa se numeste By The Sword si cred ca este una din piesele mele preferate de pe album. O colaborare foarte reusita , la fel ca si celelalte o gasim in piesa Ghost , piesa cantata la voce de Ian Astbury , dupa care urmeaza in opinia mea cea mai buna piesa de pe album , Crucify The Dead , un mega-featuring cu Ozzy Osbourne. Urmeaza o piesa care m-a lasat masca , pe nume Beautiful Dangerous in care am avut surpriza placuta de a o auzi pe Fergie ( aia fitzoasa de la Black Eyed Peas) intr-o maniera in care nu mi-o puteam inchipui , cum a zis un bun prieten , ” This Chick Can Rock! ” si intr-adevar are o voce extraordinara pt Rock.

Back From Cali , a 6a piesa de pe album , prezinta o voce extraordinara a unui artist de care nu am auzit pana acum , Myles Kennedy . Tot aceasta piesa cred ca ma incanta extraordinar de mult pe plan instrumental , avand o solistica impresionanta din partea lui Slash , ma rog… ca restul pieselor. A 7a piesa , Promise , featuring Chris Cornell aduce un inca o data o influenta moderna , piesa dupa care intra una mai lenta dar tot frumoasa care prezinta un featuring cu Adam Levine , piesa pe nume Gotten. Se revine brusc si dur cu Doctor Alibi , o piesa care nu pot sa o descriu in cuvinte , o colaborare foarte reusita cu Lemmy Kilmeister.

Este prezentat si Kid Rock , in piesa I Hold On , fiind cred singura piesa care nu m-a atras instant pe atat de mult ca restul dar la a 3a , a 4a ascultare m-a prins foarte bine , mai ales cu acel solo nelipsit din partea lui Slash . A 11a piesa , Nothing to Say , intra puternic cu o colaborare cu M Shadows , vocalistul Avenged Sevenfold , trupa pe care o consider printre putinele de calitate in industria Hard Rock , Heavy-Metalului mai modern, vocea lui Shadows fiind una dintre cele mai bune pe acest gen. A 2a colaborare cu Myles Kennedy , intra pe piesa Starlight , o piesa care … sincer … parca a fost pusa de umplutura , nu stiu de ce dar nu ma atrage cu nimic inovativ. A 13a piesa , inca una mai lenta , realizata impreuna cu Rocco DeLuca , prezinta si acea latura mai soft de care dispuen artistul si de care si ascultatorul are nevoie la un moment dat dupa acele Riffuri si solistici dure si „jumpy”. Colaborarea cu Rocco DeLuca a rezultat in piesa Saint is a sinner Too

Ca ultima piesa , inca o data , foarte potrivita pentru finalul albumului , Slash & Iggy Pop – We’re all gonna Die! .

Pe final , nu mai stiu ce sa va spun , doar ca din ultimele 30 de ore am petrecut 20 ascultand acest album , piesa cu piesa si pot spune ca Slash a reusit sa intre in Top 10 al celor mai bune albume all-time in viziunea mea , pentru ca este el , acel rocker nebun , cu palarie in cap , cu parul cret si lung care ii acopera fata , ochelari de soare , cercel in nas , tigara on coltul gurii , si acea chitara pe care canta la fel de usor cum ungem noi o felie de paine. Din acea chitara si din capul lui mare scoate riffuri si solistici nemaipomenite , de fiecare data aducand ceva inovativ si frumos.

Eu va sfatuiesc sa il ascultati , daca va place sa il cumparati in original , chiar daca in format digital si Spread The Word for Rock N’ Roll is knockin’ at your door.! Auditie Placuta !

Lenea-i mare doamna. Update.

Dupa cum se vede , nu am scris de mult de mult de mult … nici unul din noi din motive mai mult sau mai putin serioase. Daca stam sa gasim scuze putem  zice ca unii am fost ocupati cu facultatea / scoala , ca ne-a durut capu ca pe Stringz  , ca am avut de invatat ca Melomanu dar toate astea le putem rezuma in „Lene” . Ne-a fost lene sa scriem , sa fim sinceri … nu am avut inspiratie , nu am avut chef sa ne batem capu despre ce sa mai scriem , ne-a lovit astenia de primavara si iaca asa si pe dincolo nu am facut nimic.

Luandu-ne aceasta mica-mare vacanta in timpul facultatii/scolii , ne permitem acum sa revenim chiar in vacanta de sarbatori , speram cu cat mai multe articole interesante.

Intre timp multe multe lucruri s-au intamplat cu noi si cu prietenii nostri , Mironeasca isi cauta ceva „lautari” pentru o trupa , unde m-am oferit sa dau o proba pentru locul de chitarist  , Mishu inca isi cauta nume de trupa pentru fostul Mishu Calian Band . O mica tragedie s-a intamplat cand a ars Janis Stuf  despre care Garby ne relateaza mult si bine.

Andrei Rosulescu , profesorul meu de chitara isi va lansa in curand cea de a doua metoda de chitara , de data aceasta una pentru incepatori  , carte la care puteti vedea o mica prezentare AICI.

Iarasi , dupa cum vedeti , am schimbat look-ul blogului.  In curand Muzicartof va implini un an , mai exact pe data de 17 Aprilie  si speram ca toate vor decurge mai bine de acum incolo pe directia blogului.

Inca o data ne cerem scuze pentru ca v-am lasat in plop cu articole noi si cu piesa saptamanii si va invit sa-l ajutati pe Mishu sa-si gaseasca nume de trupa si sa-i cumparati piesele d-acolo de la el de pe blog ca il ajutati sa aiba bani sa scoata altele si mai bune. Va mai invit s-o ajutati si pe Mirona sa isi gaseasca instrumentisti pentru trupa si sa-mi dati mie mailuri ca sa trec peste lene , sa mai scriu cate ceva.

Intr-un articol relativ recent , acel despre White Stripes , faceam o mica paranteza in care am introdus oarecum un „spoiler” pentru un articol care urma sa il scriu. Iata ca a sosit acel moment in care am inspiratia si cheful necesar de a-l scrie.

In acest articol , incerc sa relatez pe scurt sentimentele foarte puternice care m-au coplesit la vizionarea filmului Cadillac Records , film care a intrat in top 10 al preferintelor personale pe langa faptul ca , dupa preferintele mele este cel mai reusit film al ultimului deceniu. Spun asta pentru ca am ajuns sa il vizionez de 3 ori consecutiv , izbucnind in lacrimi la unele scene sau sarind in sus de bucurie la auzul fiecarei melodii in parte din film.

In regia lui Darnell Martin , filmul Cadillac Records prezinta succint istoria muzicii blues si rock & roll si viziunea asupra vietii din punct de vedere muzical din partea interpretilor de culoare incepand cu anul 1947 , actiunea petrecandu-se undeva in partea sudica a orasului Chicago.

Leonard Chess , interpretat de Adrien Brody , avea o pasiune deosebita pentru bluesul care se canta de catre negri , pe plantatiile care le lucrau asa ca a decis sa deschida o mica casa de discurs , avand ca scop promovarea acestui gen de muzica. Muddy Waters ( Jeffrey Wright ) impreuna cu Little Walter ( Columbus Short ) au format primul duet pentru acasta casa de discuri , interpretand bluesuri adevarate la chitara , muzicuta si voce , urmand sa aiba parte de un succes foarte mare pe scena muzicala din America in acea vreme. Dupa difuzari nenumarate la radiourile locale , la Chess Records apar noi talente precum Howlin’ Wolf , Willie Dixon si Etta James , personaje interpretate de Eamonn Walker , Cedric The Entertainer si Beyonce Knowles. Leonard Chess , producatorul si promoterul acestui gen muzical avea ca si indatorari . grija artistilor pe care ii avea sub aripa facandu-le mofturi nenumarate , precum cadorisirea cate unei masini Cadillac fiecaruia , tematica care da si nume filmului.

Dupa acea perioada in care bluesul prospera , apare un artist inovator si anume Chuck Berry ( Mos Def ) care aduce Rock & Rollul ca si un stil inovator in special cu piesa foarte cunoscuta Johnny B. Goode. Pe langa sentimentele profunde de fericire care imi produceau inconstient stari de euforie , tresarind la fiecare piesa din film , am izbucnit si in lacrimi la auzul piesei „I’d Rather go Blind” interpretata de Beyonce Knowles in rolul personajului Etta James.

Totusi fiind un film American nu lipsesc cliseele care reprezinta scene de dragoste , tradare , iubire imposibila si alte tematici furate din „preaslavitele” telenovele. Cu toate acestea , filmul reuseste sa iasa oarecum din tiparul lung-metrajelor cu tematica muzicala prin prezenta unor voci extraordinare , melodii incontestabil de bune … ce mai , un film extraordinar bazat pe fapte reale care prezinta tematicile ultra cunoscute : Sex , Drugs and Rock N’ Roll.

Ca un mic sfarsit va las cu o scurta introducere intr-ale filmului si anume piesele :
Chuck Berry – Johnny B. Goode si Etta James/Beyonce Knowles – I’d Rather go Blind.

Cum „goagal si iutub” sunt prietenii nostri de zi cu zi , care nu ne lasa la greu , va linkuiesc si catre Trailerul filmului si Pagina Imdb.

Pana am iarasi timp , chef si inspiratie pentru un articol nou , va doresc zile de „primavara” placute si vizionare placuta pentru Cadillac Records.

Dupa o saptamana a dracului de stresanta, imi permit sa dezgrop o serie de post-uri, cam uitata, si sa va aduc un playlist de 10 piese. Cateva clasice, cateva mai noi, doar cateva piese care sper ca va vor incanta auzul si va vor oferi cateva momente de relaxare.

Scurta editare, mai bine mai tarziu decat niciodata: Blind Guardian–The Bard’s Song

1. Brian Adams – (Everything I do) I do it for You

2. Muse – Unintended

3. Santana ft. Chad Kroeger – Why don’t You and I

4. Eric Clapton – Tears in Heaven

5. Led Zeppelin – Stairway to Heaven

6. The Rolling Stones – Angie

7. Maroon 5 – She Will Be Loved

8. The Fray – How to Save a Life

9. Pink Floyd – Comfortably Numb

10. Blue Stahli – Throw Away