Slash – The Album.

Dupa o zi intreaga in care am ascultat fara oprire aceleasi 14 piese , am reusit sa insumez niste idei in cap si sa scriu despre cel mai important eveniment care s-a petrecut pentru mine , pana acum , in acest an.

Mai exact , 6 Aprilie 2010 a fost data de lansare a mult asteptatului album solo Slash. Cei care nu ati auzit in viata voastra de Slash , nici nu are rost sa cititi articolul.

Inca de mic copil , aproximativ pe la 1 an si ceva ( fiind nascut in ’90 ) am inlemnit in fata televizorului cand pe VIVA ( post nemtesc de muzica ) au dat astia Guns N’ Roses – Don’t Cry , timp in care am stat nemiscat cu gura cascata neauzind nimic in jurul meu doar piesa. Atunci a fost un moment cheie in care m-am indragostit de muzica si de rock in special.  Acea generatie , a anilor 90 pana prin 92 , sunt ultimii care au mai prins drag de muzica buna si au mai vazut pe VIVA , Guns ‘N Roses , Aerosmith , Bon Jovi , Whitesnake si alte nume mari ale rockului de atunci. Pentru multi chitaristi , acea perioada a fost cruciala din motivul omniprezentei lui Slash pe toate posturile TV , toate mixtapeurile facute pe casete pe atunci , influenta lui fiind una considerabila. Toti chitaristii invatacei sau profesionisti care am prins acele vremuri ne-am imaginat odata si odata in pielea lui Slash , purtand o camasa in carouri , descheiata , parul lung , un Top-Hat , o chitara in mana , o tigara in coltul gurii si o sticla de Jack langa noi , dand din cap pana ne doare gatul… Rockin’ Out the Shit! .

Pentru ca si acum imi amintesc vremurile in care  , avand 4-5 ani  , saream cu varu’meu in pat si dadeam din cap ca nebunii de fiecare data cand prindeam la o caseta Guns N’ Roses sau vedeam vreun videoclip la TV , stau nostalgic dar totusi bucuros ca acest minunat chitaristi , Slash a ajuns in 2010 sa scoata un album care dupa o zi intreaga de ascultat m-a surpins , ajungand cu mult peste asteptarile mele din toate punctele de vedere :).

Albumul a fost in lucru timp de 2 ani iar acum , in 2010 , 6 aprilie a fost dat spre vanzare pe www.slashonline.com , unde puteti cumpara albumul in format digital , pe CD , Vinyl , pachet la care puteti adauga cate un tricou editie limitata „Slash”. Tot Aici puteti asculta toate 14 piesele de pe album , intr-un player din coltul din dreapta , jos , al paginii.

Ca prea ma intind deja la vorbarie , e cazul sa va prezint punctul meu de vedere despre album. Dupa cum va spuneam si mai devreme , albumul s-a ridicat cu mult peste asteptarile mele , piesele fiind lucrate nemaipomenit de bine , in colaborare cu artisti de renume din industria muzicii , din anii ’70 si pana acum . Muzicieni contemporani precum Fergie ( Black Eyed Peas ) , M. Shadows ( Avenged Sevenfold ) , Chris Cornell ( Soundgarden , Audioslave ) , Adam Levine ( Maroon 5 ) , Andrew Stockdale ( Wolfmother , Beck ), Rocco DeLuca  sau alti artisti mai vechi dar nu invechiti , precum Ozzy Osbourne care nu necesita prezentare , „Grandpa Lemmy / Lemmy Kilmeister ”  ( Motorhead ) , Ian Astbury ( The Cult , The Doors 21st Century ) , Myles Kennedy ( Alter Bridge ) ,Dave Grohl (ex-Nirvana , Foo Fighters ) Iggy Pop si Kid Rock.  Fosti membri ai trupei Guns N’ Roses , Izzy Stradlin si Duff McKagan au avut un rol important la productia albumului , Izzy Stradlin fiind singurul care a mai inregistrat vreo parte de chitara pe albumul lui Slash.

Albumul contine 14 piese , una mai frumoasa ca si cealalata , imbinand influente diferite , de la blues la metal , simtindu-se amprenta fiecarui colaborator. Albumul are ca si piesa introductiva o piesa instrumentala , extrem de reusita si in opinia mea , nu se potrivea nimic mai bine. Piese se numeste Watch This si Slash are ca si colaboratori pe Duff McKagan si Dave Grohl. A 2 piesa , colaborare cu Andrew Stockdale la voce , piesa se numeste By The Sword si cred ca este una din piesele mele preferate de pe album. O colaborare foarte reusita , la fel ca si celelalte o gasim in piesa Ghost , piesa cantata la voce de Ian Astbury , dupa care urmeaza in opinia mea cea mai buna piesa de pe album , Crucify The Dead , un mega-featuring cu Ozzy Osbourne. Urmeaza o piesa care m-a lasat masca , pe nume Beautiful Dangerous in care am avut surpriza placuta de a o auzi pe Fergie ( aia fitzoasa de la Black Eyed Peas) intr-o maniera in care nu mi-o puteam inchipui , cum a zis un bun prieten , ” This Chick Can Rock! ” si intr-adevar are o voce extraordinara pt Rock.

Back From Cali , a 6a piesa de pe album , prezinta o voce extraordinara a unui artist de care nu am auzit pana acum , Myles Kennedy . Tot aceasta piesa cred ca ma incanta extraordinar de mult pe plan instrumental , avand o solistica impresionanta din partea lui Slash , ma rog… ca restul pieselor. A 7a piesa , Promise , featuring Chris Cornell aduce un inca o data o influenta moderna , piesa dupa care intra una mai lenta dar tot frumoasa care prezinta un featuring cu Adam Levine , piesa pe nume Gotten. Se revine brusc si dur cu Doctor Alibi , o piesa care nu pot sa o descriu in cuvinte , o colaborare foarte reusita cu Lemmy Kilmeister.

Este prezentat si Kid Rock , in piesa I Hold On , fiind cred singura piesa care nu m-a atras instant pe atat de mult ca restul dar la a 3a , a 4a ascultare m-a prins foarte bine , mai ales cu acel solo nelipsit din partea lui Slash . A 11a piesa , Nothing to Say , intra puternic cu o colaborare cu M Shadows , vocalistul Avenged Sevenfold , trupa pe care o consider printre putinele de calitate in industria Hard Rock , Heavy-Metalului mai modern, vocea lui Shadows fiind una dintre cele mai bune pe acest gen. A 2a colaborare cu Myles Kennedy , intra pe piesa Starlight , o piesa care … sincer … parca a fost pusa de umplutura , nu stiu de ce dar nu ma atrage cu nimic inovativ. A 13a piesa , inca una mai lenta , realizata impreuna cu Rocco DeLuca , prezinta si acea latura mai soft de care dispuen artistul si de care si ascultatorul are nevoie la un moment dat dupa acele Riffuri si solistici dure si „jumpy”. Colaborarea cu Rocco DeLuca a rezultat in piesa Saint is a sinner Too

Ca ultima piesa , inca o data , foarte potrivita pentru finalul albumului , Slash & Iggy Pop – We’re all gonna Die! .

Pe final , nu mai stiu ce sa va spun , doar ca din ultimele 30 de ore am petrecut 20 ascultand acest album , piesa cu piesa si pot spune ca Slash a reusit sa intre in Top 10 al celor mai bune albume all-time in viziunea mea , pentru ca este el , acel rocker nebun , cu palarie in cap , cu parul cret si lung care ii acopera fata , ochelari de soare , cercel in nas , tigara on coltul gurii , si acea chitara pe care canta la fel de usor cum ungem noi o felie de paine. Din acea chitara si din capul lui mare scoate riffuri si solistici nemaipomenite , de fiecare data aducand ceva inovativ si frumos.

Eu va sfatuiesc sa il ascultati , daca va place sa il cumparati in original , chiar daca in format digital si Spread The Word for Rock N’ Roll is knockin’ at your door.! Auditie Placuta !

Lenea-i mare doamna. Update.

Dupa cum se vede , nu am scris de mult de mult de mult … nici unul din noi din motive mai mult sau mai putin serioase. Daca stam sa gasim scuze putem  zice ca unii am fost ocupati cu facultatea / scoala , ca ne-a durut capu ca pe Stringz  , ca am avut de invatat ca Melomanu dar toate astea le putem rezuma in „Lene” . Ne-a fost lene sa scriem , sa fim sinceri … nu am avut inspiratie , nu am avut chef sa ne batem capu despre ce sa mai scriem , ne-a lovit astenia de primavara si iaca asa si pe dincolo nu am facut nimic.

Luandu-ne aceasta mica-mare vacanta in timpul facultatii/scolii , ne permitem acum sa revenim chiar in vacanta de sarbatori , speram cu cat mai multe articole interesante.

Intre timp multe multe lucruri s-au intamplat cu noi si cu prietenii nostri , Mironeasca isi cauta ceva „lautari” pentru o trupa , unde m-am oferit sa dau o proba pentru locul de chitarist  , Mishu inca isi cauta nume de trupa pentru fostul Mishu Calian Band . O mica tragedie s-a intamplat cand a ars Janis Stuf  despre care Garby ne relateaza mult si bine.

Andrei Rosulescu , profesorul meu de chitara isi va lansa in curand cea de a doua metoda de chitara , de data aceasta una pentru incepatori  , carte la care puteti vedea o mica prezentare AICI.

Iarasi , dupa cum vedeti , am schimbat look-ul blogului.  In curand Muzicartof va implini un an , mai exact pe data de 17 Aprilie  si speram ca toate vor decurge mai bine de acum incolo pe directia blogului.

Inca o data ne cerem scuze pentru ca v-am lasat in plop cu articole noi si cu piesa saptamanii si va invit sa-l ajutati pe Mishu sa-si gaseasca nume de trupa si sa-i cumparati piesele d-acolo de la el de pe blog ca il ajutati sa aiba bani sa scoata altele si mai bune. Va mai invit s-o ajutati si pe Mirona sa isi gaseasca instrumentisti pentru trupa si sa-mi dati mie mailuri ca sa trec peste lene , sa mai scriu cate ceva.

Cadillac Records , istorie si muzica.

Intr-un articol relativ recent , acel despre White Stripes , faceam o mica paranteza in care am introdus oarecum un „spoiler” pentru un articol care urma sa il scriu. Iata ca a sosit acel moment in care am inspiratia si cheful necesar de a-l scrie.

In acest articol , incerc sa relatez pe scurt sentimentele foarte puternice care m-au coplesit la vizionarea filmului Cadillac Records , film care a intrat in top 10 al preferintelor personale pe langa faptul ca , dupa preferintele mele este cel mai reusit film al ultimului deceniu. Spun asta pentru ca am ajuns sa il vizionez de 3 ori consecutiv , izbucnind in lacrimi la unele scene sau sarind in sus de bucurie la auzul fiecarei melodii in parte din film.

In regia lui Darnell Martin , filmul Cadillac Records prezinta succint istoria muzicii blues si rock & roll si viziunea asupra vietii din punct de vedere muzical din partea interpretilor de culoare incepand cu anul 1947 , actiunea petrecandu-se undeva in partea sudica a orasului Chicago.

Leonard Chess , interpretat de Adrien Brody , avea o pasiune deosebita pentru bluesul care se canta de catre negri , pe plantatiile care le lucrau asa ca a decis sa deschida o mica casa de discurs , avand ca scop promovarea acestui gen de muzica. Muddy Waters ( Jeffrey Wright ) impreuna cu Little Walter ( Columbus Short ) au format primul duet pentru acasta casa de discuri , interpretand bluesuri adevarate la chitara , muzicuta si voce , urmand sa aiba parte de un succes foarte mare pe scena muzicala din America in acea vreme. Dupa difuzari nenumarate la radiourile locale , la Chess Records apar noi talente precum Howlin’ Wolf , Willie Dixon si Etta James , personaje interpretate de Eamonn Walker , Cedric The Entertainer si Beyonce Knowles. Leonard Chess , producatorul si promoterul acestui gen muzical avea ca si indatorari . grija artistilor pe care ii avea sub aripa facandu-le mofturi nenumarate , precum cadorisirea cate unei masini Cadillac fiecaruia , tematica care da si nume filmului.

Dupa acea perioada in care bluesul prospera , apare un artist inovator si anume Chuck Berry ( Mos Def ) care aduce Rock & Rollul ca si un stil inovator in special cu piesa foarte cunoscuta Johnny B. Goode. Pe langa sentimentele profunde de fericire care imi produceau inconstient stari de euforie , tresarind la fiecare piesa din film , am izbucnit si in lacrimi la auzul piesei „I’d Rather go Blind” interpretata de Beyonce Knowles in rolul personajului Etta James.

Totusi fiind un film American nu lipsesc cliseele care reprezinta scene de dragoste , tradare , iubire imposibila si alte tematici furate din „preaslavitele” telenovele. Cu toate acestea , filmul reuseste sa iasa oarecum din tiparul lung-metrajelor cu tematica muzicala prin prezenta unor voci extraordinare , melodii incontestabil de bune … ce mai , un film extraordinar bazat pe fapte reale care prezinta tematicile ultra cunoscute : Sex , Drugs and Rock N’ Roll.

Ca un mic sfarsit va las cu o scurta introducere intr-ale filmului si anume piesele :
Chuck Berry – Johnny B. Goode si Etta James/Beyonce Knowles – I’d Rather go Blind.

Cum „goagal si iutub” sunt prietenii nostri de zi cu zi , care nu ne lasa la greu , va linkuiesc si catre Trailerul filmului si Pagina Imdb.

Pana am iarasi timp , chef si inspiratie pentru un articol nou , va doresc zile de „primavara” placute si vizionare placuta pentru Cadillac Records.

Du hast mich….

După o lungă pauză de la postat  din motive educaţionale, în principiu, am hotărât să scriu pe blog despre o trupă extrem de cunoscută chiar şi de neascultătorii de rock şi anume Rammstein. Îmi inaugurez astăzi, oficial, cu surle şi trâmbiţe un nou stil de scris şi anume: cu cât mai liber cu atât mai bine. Sper că cititorii noştri vor aprecia această subtilă schimbare.

Începând cu începutul, Rammstein este o trupă de metal din Germania. Deşi stilul lor nu poate fi delimitat cu prea multă precizie (eu unul nu i-am dat de cap), după cum ne zice madame Wikipedia, sunetul lor poate fi descris ca o combinaţie de heavy metal, industrial metal, hard rock, electronica şi grunge. Cu alte cuvinte a.k.a. cuvintele mele, stilul Rammstein este un hard rock cu o tentă mai violentă decât a majorităţii trupelor care tind să aparţină acestui tip muzical. Se generalizează că Rammstein face parte din Neue Deutsche Härte, ”modă” începută de trupa Oomph!. În concluzia acestui paragraf, putem spune că Rammstein promovează un stil total unic, energetic poate chiar arareori brutal, care e sigur să ridice in picioare orice persoană deschisă la minte şi dornică să asculte ceva diferit.

Vorbind puţin despre istoria Rammstein, se formează în 1994 la Berlin. Scot pe piaţă primul album în 1995, album intitulat ”Herzeleid”. Nu intru acum în detalii cu piesele, voi intra puţin mai încolo. După ceva vreme şi anume în 1997, trupa scoate cel de-al doilea album, numit ”Sensucht”. Se poate spune că Rammstein a lovit jackpotul cu acest album, recepţionând doar cele mai bune răspunsuri de la fanii rockului nemţesc şi nu numai. A urmat o perioadă de turnee în care trupa a scos un DVD numit ”Live aus Berlin”, DVD care conţine concertul cu acelaşi nume. După 4 ani de la albumul anterior, Rammstein prezintă ”Mutter” în anul 2001. Următorul album, ”Reise, Reise”, apărut în 2004, a înregistrat un succes considerabil. A urmat încă un album, ”Ronsenrot” în 2005 şi apoi un alt DVD prezentând prestaţii live numit ”Völkerball” a fost lansat în acelaşi an. Ultimul album, din 2009, numit ”Liebe ist für alle da” este cel mai nou şi mai ”non-comformist” album al trupei, deşi nu se poate spune că Rammstein a scos vre-o piesă obişnuită în toata cariera.

Am încercat să termin cu partea plictisitoare cât mai repede, şi voi continua cu câteva detalii despre versurile folosite de Rammstein in piese. Versurile sunt predominant în germană, dar există şi excepţii. Unele piese au versuri în engleză, piesa ” Moskaw ” are refrenul în rusă şi ” Te quiero puta! ” e integral în spaniolă. Jocurile de cuvinte joacă un rol foarte important în majoritatea pieselor. De obicei sunt strategic alese, cu scopul de a putea fi intrepretate în mai multe feluri. Spre exemplu, ” Du Hast ” conţine ca versuri jurămintele care se spun la căsătorie, şi în loc de răspunsul tradiţional Ja (da) apare Nein (nu), iar la sfârşit se produce o subtilă schimbare vulgară, care încearcă să inducă ascultătorul în eroare. Multe din versurile pieselor sunt metaforice, şi doar după un studiu mai în amănunt li se poate găsi sensul adevărat. Ele se întind pe o gamă largă de subiecte, de la piromanie (” Benzin ”) la abuzul sexual (” Liebe ist für alle da ” sau ” Tier ”) şi până la subiecte religioase (” Asche zu Asche ” sau ” Engel ”).

Chiar dacă majoritea pieselor sunt în germană, lucru care împiedică unii ascultători să devină interesaţi de Rammstein, traducerile în engleză sunt foarte uşor de găsit pe Mr.Gogu’. Împotriva acestei ”piedici”, muzica elaborată de Rammstein oferă ascultătorului o doză considerabilă de ”ear candy”. Cu riffuri violente şi de o simplitate strategică, sunetul trupei e brutal şi în acelaşi timp complimentează perfect tonul vocalistului, Till Lindemann. Această combinaţie rezultă în energie fără limite şi headbanging continuu şi necontrolabil. Până şi baladele trupei (cum ar fi ” Klavier ”), care pot fi numite astfel în comparaţie cu alte piese de-ale trupei, nu pot fi numite balade în comparaţie cu piesele altor trupe. Încorporarea clapelor în piese este foarte bine gândită astfel încât să nu sune prea electronic, şi sunt plasate în aşa fel încât să sporească mesajul şi atmosfera pieselor.

În concerte, membrii trupei se constumează în diverse moduri şi joacă nişte roluri. De aceea, pe lângă sunetul Rammstein live, care merită toată lauda, merită şi prestaţia în sine atenţia. În special, Till schimbă costumele pentru a se potrivi cu anumite piese, o mişcare foarte inteligentă, având în vedere că el este aproape întotdeauna în centrul atenţiei. Se poate spune că aceste concerte ale trupei sunt excentrice, în principal pentru că nu există un concert Rammstein fără pirotehnie, fără aceste costume şi fără acţiuni surprinzătoare. Spre exemplu, în timpul piesei ” Seemann ” (Marinar) unul din membrii trupei stă într-o barcă gonflabilă şi e purtat de public pe sus (un fel de crowd surfing sau stage diving). Pe motivele astea, recomand cele două DVD-uri pe care Rammstein le-a scos pe piaţă, conţinând concerte din Germania, Franţa, Japonia, etc.

Trupa este compusă din:
* Till Lindemann – voce
* Richard Z. Kruspe – chitară, backing vocals
* Paul H. Landers – chitară ritm, backing vocals
* Oliver „Ollie” Riedel – chitară bass
* Christoph „Doom” Schneider – tobe
* Christian „Flake” Lorenz – clape

În concluzie, Rammstein este o trupă care tinde să iasă în evidenţă mai ales prin stilul extrem de diferit pe care îl promovează, prin versuri ”grele” şi prin felul special de a îşi prezenta produsul. Vă pot spune cu o cantitate puţin mai mare de subiectivitate, că Rammstein nu sună absolut deloc asemănător cu orice trupă am ascultat eu până la momentul actual.
În altă ordine de idei, recomand cu toata căldura să încercaţi Rammstein. S-ar putea să rămâneţi plăcut surprinşi.

Puteţi intra pe site-ul oficial pentru mai multe detalii despre concerte, despre membrii trupei şi mai multe imagini.
Acestea fiind spuse, pe data viitoare! Melomanu’ out!

So Far Away…

“I’ve been changin’ but you’ll never see me now”

Sunt doua versuri ale trupei pe care o voi prezenta azi si anume Crossfade.

Crossfade este o trupa de alternative rock/post grunge din Carolina de sud. Trupa a fost formata in 1999 de catre Ed Sloan (chitara si voce), Mitch James (chitara bas) si Brian Geiger (baterie), sub numele ‘The Nothing”. Putin mai tarziu trupa a fost cunoscuta sub numele ‘Sugardaddy Superstar’ iar abia in 2002, dupa 3 ani de activitate, membri grupului au adoptat numele ‘Crossfade’.

Pentru multi, la prima auditie, ar parea o trupa mediocra, sau dupa cum am mai auzit ‘doar o alta trupa care incearca sa-i imite pe cei din Nirvana’.

Baietii din Crossfade se diferentiaza de celelalte trupe care adopta acelasi gen , prin sunetul mult mai intens si mai greoi al partilor instrumentale si linii melodice foarte bine armonizate cu versurile.

Crossfade are la activ doua albume.

Albumul lor de debut poarta numele trupei si a fost lansat, oficial, in 2004. Stilul abordat in acest album se orienteaza, mai mult, spre heavy metal dar pastreaza un ton de melancolie si calm. Cateva piese mai reusite ale albumului ar fi ‘Cold’ , care este o piesa trista dar in antiteza vine o linie melodica cruda , dura si bruta , aducand cumva acel stil grotesc. Pe langa cea anterioara , piesa ‘So Far Away’impune acelasi caracter trist , melacolic  dar cooptand acelasi stil specific trupei , specific care se regaseste si in  cea de a treia propunere : ‘Colors’, unde la fel ca si in piesa  ‘Cold’, intervine o linie melodica ce alterneaza odata cu versurile.

Al doilea album se intituleaza ‘Falling Away’si cu aceasta ocazie , Crossfade adopta un stil mai melodic si linistit , aceasta mica schimbare fiind oarecum o poarta deschis pentru publicul mai larg . Cateva piese ce merita mentionate sunt ‘Breathing Slowly’, o piesa foarte reusita ce se abate putin de la stilul trupei, dar  piesa merita ascultata ; O  alta piesa putin mai linstita pentru acest gen , ar fii  ‘Someday’, aceasta fiind parca un remediu  pentru momentele  mai grele din viata de zi cu zi. In  final piesa ‘Invincible’, pe cand ai crezut ca le-ai vazut pe toate . apare o persoana care-ti schimba perspectiva.

Pana data viitoare, va doresc auditie placuta.

Mno Serus !

Jack White for President.

Hello world, I is reborn!

Dupa mult timp in care nu am scris mai nimic , revin in forta ( sper )

Odata intrat la facultate , am fost foarte fericit , plin de mine si de alcool 🙂 dar am decazut pentru o perioada. Pentru ca problema curge prin sangele familiei , am devenit frustrat intr-un oarecare mod din cauza ca a urmat sesiunea , perioada in care am fost un pachet de nervi iar stresul m-a daramat complet. Intr-un final(sesiunea de restante) , am reusit sa ma pun pe picioare , sa invat si pot spune intr-o oarecare maniera ca am terminat cu bine. Renascut din cenusa , va mai spun odata ( plagiez AC/DC ) : „Rock N’ Roll ain’t noise pollution”. Cu totul ca nu voi prezenta un articol despre AC/DC , cel putin nu acum , trebuie sa luam aminte aceste cuvinte.

Tocmai vizionand un film extraordinar cu tenta si tema muzicala( voi scrie despre el cat de curand posibil ) , mi-am amintit despre un muzician nemaipomenit de talentat si anume Jack White. Filmul despre care vorbeam mai devreme ,  nu are  legatura cu acest artist… decat pe plan muzical , dar oarecum mi-a trimis un fulger de amintire catre Jack. Ascultand cateva piese de-ale acestuia , piese ale trupelor din care face parte , am avut frumoasa surpriza ca dupa cateva ore , sa butonez telecomanda si sa ma opresc asupra unui mic documentar , tocmai despre Jack White , pe unul dintre canalele de muzica din televiziunea romaneasca de tot rahatul.

Pentru cei care nu ati mai auzit de Jack White , va spun ca acesta s-a nascut pe data de 9 Iulie 1975 sub numele lui adevarat John Anthony Gillis , incepandu-si cariera muzicala in anul 1990 ca si muzician part-time in cateva trupe underground din Detroit. In 1997 , impreuna cu sotia lui de atunci , formeaza trupa The White Stripes , urmand ca mai apoi sa divorteze de Meg White , dar lasand problemele personale deoparte , au continuat activitatea pe plan muzical. Fiind un muzician multi-instrumentist , Jack preia partea de chitara , chitara bas , voce si alte instrumente care se regasesc in piesele trupei The White Stripes … Meg white , baterista fiind , preia partea de percutie si rareori voce. Ciudat , dar acesti doi oameni au reusit sa faca o trupa extraordinara , cu o muzica foarte complexa si din acest motiv va propun sa-i ascultati. In special , pentru inceput , va propun piese mai celebre dar si foarte bune , piese precum 7 Nation Army , Blue Orchid , Fell in love with a Girl , My Doorbell si Jolene.

Ca un pasionat inrait de muzica , Jack White se incapateanaza si in 2005 , formeaza o alta trupa pe nume The Raconteurs , trupa care a ajuns la forma finala dupa producerea piesei Steady As She Goes , o piesa de care nu ma mai pot satura de 5 ani incoace. Si aici , Jack ia sub aripa mai multe instrumente cat si vocea principala , pe langa atributia de compozitor.

Atingand culmea culmilor , in 2009 Jack mai formeaza o trupa pe nume The Dead Weather , trupa care include membri precum Alison Mosshart ( The Kills ) , Jack Lawrence ( The Raconteurs ) si Dean Fertita ( Queens of Stone Age) ; pe partea de cariera Solo , In 2008 , colaboreaza cu Alicia Keys la soundtrackul Quantum of Solace , piesa numindu-se Another Way to die … iar in 2009 apare intr-un film alaturi de Jimmy Page(Led Zeppelin) si The Edge (U2) , „documentarul” fiind unul despre chitare si stilul chitaristilor din lume.

Pentru mine , Jack White se numara printre muzicienii mei preferati all time , luand in seama stilul lui unic de a compune , a interpreta si pasiunea lui pentru muzica. Piesele mentionate mai sus intra in lista mea de preferinte , fie ca piesele sunt de la The White Stripes , The Raconteurs , The Dead Weather sau alte colaborari . As mai putea enumera multe altele dar va mai las si pe voi sa cautati ca ar fi o lista prea lunga pentru a fi scrisa aici.

Inca o data imi cer scuze pentru lipsa mea si pe cat posibil , voi incerca sa va tin la curent cu muzica pe care noi , Echipa cartofarilor o consideram de calitate si demna de ascultat. Hai NoRock !

Update : Ne cerem scuze pentru neplacerile provocate dar din cauze ascunse , in ultimele 24 de ore , WordPress a avut „bunavointa” de a restrange textul , facandu-l imposibil de citit.

Mauser – ARTillery’s Band

La începuturile drumurilor noastre muzicartofoase, colegul a scris despre o trupă clujeană a cărei calitate este extrem de rară, şi anume Mauser. Eu am fost oarecum introdus în mediul Mauser de către Cartof cam prin toamna anului 2008. Deşi la primul concert nu m-am dus plin de extaz, cand am ajuns acasa nu ma puteam opri din sărit şi fredonat.

Trupa, din ce în ce mai celebră atât în spaţiul Clujean cât şi în întreaga Românie, este formată din patru băieţi extrem de talentaţi şi anume Toma la voce, Dan la chitară, Adi la chitară bass şi Cosmin la tobe. Momentan, trupa este intr-o campanie de promovare a primului lor album ”ARTillery’s Band”. Primul concert, lansarea albumului în oraşul mamă, Cluj-Napoca, a avut loc pe 8 Ianuarie al acestui an. Fiind prezent acolo, nu pot spune decat ca mi-a venit să mor de ciudă că nu mi-a fost posibil să merg la cel din Arad.

Lăsând propaganda directă de-oparte,  genul muzical al trupei este cam greu de determinat. Unii spun că e indie, alţii că e post-punk sau chiar ceva alternativ. Nu cred că este vreun terment complet pentru sound-ul Mauser altul decat chiar… Mauser! Un sunet extrem de unic, cu o muzicaliate aparte şi cu versuri avangardiste, în patru limbi şi anume română, engleză, franceză şi germană, fac trupa unică în adevăratul sens al cuvântului.

Revenind la subiectul principal, ”ARTillery’s Band” este albumul de debut al Mauserilor. Cu CD-ul in calculator şi cu coperta din spate a acestuia in faţa mea, am să iau cele 11 piese pe rând şi am să spun câteva cuvinte despre fiecare.

Albumul începe cu piesa numită ”Arme”, piesa de deschidere a trupei la fiecare concert. Cu un riff principal foarte energic, oarecum puţin agresiv, e piesa perfectă pentru a ”planta” energia în ascultător şi să-l dezmorţească pentru ce urmează. Versurile sunt scrise de frontmanul trupei, Toma, ca şi majoritatea versurilor de album, şi sunt integral în română, şi dau senzaţia de o ”chemare la arme”, deci e practic imposibil să nu te simţi revigorat după piesă.

Următoarea piesă de pe album, de data aceasta în engleză, se numeşte ”Dead Aristocracy”. Intro-ul piesei, constituit doar dintr-o linie de bass şi tobe descrie începutul uneia dintre cele mai ”jumpy” piese din album.

A treia piesă şi una din preferatele mele, este ”Romanţă”, din nou o piesă in română. După cum şi titlul indică, piesa e puţin mai uşoară decât anterioarele. Punctul forte al acestei piese sunt versurile, care, ascultate atent, fac să încolţească în minte una sau doua idei despre societatea contemporană. Deci pot să zic cu toată sinceritatea, ”some of Toma’s best work”. Dar piesa e doar calmul de dinaintea furtunii.

Furtuna nu întârzie să ajungă prin piesa ”Fantoma Imperiului”, o altă piesă săltăreaţă. Piesa este predominant în română, cu un refren nemţesc. Instrumentalul, mai uşor agresiv decât cel al primei piese, creează o stare foarte energică.

”Antoinette”, a 5-a piesă a albumului, este o baladă compusă parţial în engleză, parţial în franceză. O piesă foarte bine primită la concerte, pe album nu are alt efect. E prima piesă pe care am reţinut-o la primul concert şi o fredonam oricând îmi venea în minte. Deci se poate spune că versurile sunt foarte ”catchy”.

Următoarea piesă, ”Waltz” scoate în evidenţă influenţele est-europene din perioada dominaţiei austro-ungare şi nu în ultimul rând mici influenţe simfonice. După cum sugerează titlul, piesa întipăreşte în minte imaginea valsului cu influenţe militare.

A 7-a piesă, şi anume ”Chanson DADA” este o piesă în franceză, versurile aparţinându-i lui Tristan Tzara. Piesa ilustrează mişcarea dadaistă în toată splendoarea ei, cu o melodie foarte jumpy. Primul videoclip al trupei este făcut pentru această piesă, şi poate fi găsit aici.

Următoarea piesă, este orientată pe direcţia infanteristă, şi se numeşte ”Oberst Schpritz”. A fost prima piesă pe care am auzit-o de la Mauser, prezentată, bine înţeles tot de către Cartof. Versurile în română prezintă viaţa unui personaj, Fritz, în 3 mari etape centrate în jurul batalionului 4 artilerie, etape în care personajul speră să îşi dobândească gloria.

Antepenultima piesă, ”Bazar”, este total diferită de toate celelalte piese ale albumului. Versurile în dulcea limbă românească dau o atmosferă oarecum orientală, mai ales prin versul ”Aici nu-i serai, aici e mahal”. La mijlocul piesei este o porţiune care tinde să introducă ascultătorul într-o transă, iar apoi este trezit de refren.

Următoarea piesă este ”Păsări de noapte” piesă foarte de reprezentativă pentru stilul de viaţă a membrilor trupei. ”…neobosite, neadormite, suntem păsări de noapte”. Un riff pincipal oarecum vesel, piesa este urmată de ceva total neaşteptat.

Ultima piesă se numeşte ”Hidden inside”. După cum a precizat Toma pe 16 ianuarie la Radio Lynx, ”ascultătorul trebuie să pătrundă o pădure de sunete pentru a ajunge la piesa ascunsă, o variantă acustică a piesei Dead Aristocracy”.

Cu această prezentare generală a albumului, nu rămâne decât să-l încercaţi într-u intensa stimulare a simţului auditiv. Un preview al acestuia şi informaţii despre viitoarele concerte ale trupei pot fi găsite pe pagina de MySpace a trupei. Băieţii au mai scos un video ca teaser pentru ”ARTillery’s Band”.  Albumul poate fi găsit în librăriile Cărtureşti şi Diverta începând cu 1 februarie 2010, la membrii trupei sau vă putem ajuta chiar noi.

Acestea fiind spuse, vă las să vă delectaţi cu o muzică de o calitate aparte. Până data viitoare, numai bine!

Colaborări muzicartofoase , part I

Pe astăzi m-am hotărât, cam cu greu ce-i drept, să scriu un post despre o parte din cele mai ”delicioase” colaborări, din punctul meu de vedere, între diverse trupe şi diverşi artişti. Poate în viitorul apropiat voi mai face posturi de acest gen, în caz că prind bine.

Încep cu capitolul Apocalyptica. Cei care au ascultat vreodata Apocalyptica ştiu foarte bine că aceasta e o trupă total diferită de orice altceva aţi asculta. Diferenţa asta o face faptul că membrii trupei interpretează piese rock pe 4 respectiv 3 violoncele. Ei au început ca trupă de cover pentru Metallica, dovadă fiind şi sufixul numelui. În orice caz, după primul album (”Plays Metallica by Four Cellos”) care e constituit integral din cover-uri Metallica, băieţi au început încet încet să îşi facă propriile piese, dar totushi neîndepărtându-se total de la vechiile obiceiuri, ajungând să facă cover-uri pe Faith No More, Pantera, David Bowie, Rammstein etc.

Revenind la subiectul principal al articolului, de-a lungul celor 7 albume ale trupei, aceştia au făcut diverse colaborări care mai de care mai reuşite. Nu le voi lua în ordine cronologică pentru că nu le ştiu, şi pentru că sunt prea ardelean in momentele de faţa să caut pe net.

În schimb am să încep cu prima, şi anume ”Hope vol.2”. Încep cu această piesă deoarece de obicei când o ascult îmi dă o oarecare stare de euforie. O voce de care nu mulţi oameni ştiu, dar valorificată de Apocalyptica pe bună dreptate, Matthias Sayer, vocalistul trupei Farmer Boys, face din originala ”Hope” o piesă mult mai… interesantă.

A doua piesă, ”S.O.S.”, sau  ”Anything but Love”, colaborare extrem de reuşită a trupei cu Cristina Scabbia, solista trupei Lacuna Coil. Piesa e extrem de reuşită, mesajul e foarte clar trimis, intrumentalul de asemenea este extrem de bun, nu că am putea avea alte aşteptări din partea Apocalypticei.

A treia şi ultima piesă pe care o menţionez de la Apocalyptica în acest post, este binecunoscuta ”Bittersweet”. Posibil cea mai cunoscută colaborare a trupei cu alţi muzicieni, ”Bittersweet” combină cu un succes incontestabil vocea lui Ville Valo (HIM) cu vocea lui Lauri Ylonen (The Rasmus) cu instrumentalul tipic Apocalyptica. Nu sunt sigur că experienţa ”Bittersweet” poate fi descrisă la modul general, cred că diferă de la individ la individ, şi singurul mod să afli cum ţi se pare este să o ascultţi.

Pentru că nu vreau să mă axez în totalitate pe Apocalyptica în acest articol, las celelalte piese pentru nişte posturi viitoare.

O altă colaborare foarte reuşită, pe care eu personal am ascultat-o zile la rând cu mici pauze, este ”Broken”, colaborare între Seether şi Amy Lee. Original, piesa nu conţine vocea solistei de la Evanescence, dar ulterior Seether au făcut un cover pe propria piesă, featuring Amy Lee. Rezultatul a fost foarte reuşit, vocea artistei potrivindu-se aproape perfect cu vocea solistului de la Seether. Oricine a ascultat vreodata Evanescence, ştie foarte bine de capabilităţile vocale deosebite ale solistei. Păstrându-şi tenta Seether, piesa îşi schimbă sunetul datorită vocalistei şi, după părerea mea, mesajul este mult mai clar.

Ultima piesă pe care am s-o menţionez în acest articol este ”Lily was Here”, colaborare între Dave Stewart şi Candy Dulfer. Ştiu că nu sunteţi obişnuiţi cu astfel de exemple din partea mea, dar piesa era prea ”sexy” să nu o menţionez măcar. Ascultaţi cu încredere dar aveţi grijă că piesa provoacă diferite stări ”spirituale”. La ce să te aştepţi altcumva de la o combinaţie între chitară şi saxofon?

De-a lungul articolelor trecute, am mai enumerat diverse piese de genul, diverse ”featuringuri” cum ar fi ” I Don’t Care” (Apocalyptica & Adam Gontier) sau în special ”Lucky” (Jason Mraz & Colbie Caillat).

Acestea fiind spuse, vă las să ascultaţi în pace piesele precizate. Sper că v-am sporit curiozitatea cu acest articol, şi vă las cu mioriticul Numa’ Bine!

Magie pe Chitara – Steve Vai

Pentru mintea omului , muzica este o calitate innascuta. Nu exista cultura pe Pamant sa nu o posede , iar creierele noastre sunt inzestrate sa o perceapa si sa fie miscate de vraja sa.
Peste toate acestea , detinem „urechea perfecta” , capacitatea de a identifica un anumit sunet muzical fara a-l auzi in raport cu altul … este o calitate extrem de rara. Acest dar ne este dat fiecarora dintre noi , urmand mai apoi sa-l ducem pe meleaguri necunoscute , dar pline de frumusete , dezvoltandu-ne urechea muzicala dupa preferinte , posibilitati si vointa.

Trebuie sa luam minte ca muzica e una dintre cele mai vechi si cele mai populare forme de arta … si arta e subiectiva. Nu ar trebui sa condamnam nici macar un gen de muzica , un stil , o interpretare , pentru ca pana la urma si aceasta trebuie sa aiba cea mai mica urma de arta pentru cel care o asculta sau pentru cel care o interpreteaza.

O doza de arta in domeniul muzicii gasim in persoana celui numit Steve Vai … considerat unul dintre cei mai mari chitaristi si muzicieni ai tuturor timpurilor. Un geniu pe toate planurile ,cel de compozitie , interpretare , improvizatie , tehnica … ca sa-mi exprim aprecierea va recomand , cred , cea mai reprezentativa piesa semnata Steve Vai – For The Love of God ( G3 DVD ) ; For The Love of God ( Amsterdam ) … si chiar e strigator la cer daca e sa consideram cata inspiratie are artistul. Tot pe tente de spiritualism , Vai ne aduce un alt tranchilizant , piesa Whispering a Prayer , prin intermediul caruia sopteste o rugaciune poate ca noi sa devenim mai perceptivi la muzica buna ; ( pe tema spiritualism – muzica puteti citi un articol scris de mine pe www.muzica-nu-ucide.ro , undeva pe maine la amiazi ).

Despre Steve Vai pot sa va scriu foarte multe dar acum intervin cu cateva date fixe si anume ca acesta s-a nascut pe 6 Iunie 1960 , si-a inceput cariera muzicala prin anii 1970 luand lectii de la un alt virtuos al chitarii , Joe Satriani. El a fost remarcat si promovat foarte mult de Frank Zappa. Si-a lansat primul album solo in 1984 , de cand nu s-a oprit din a ne uimi si incanta cu simtul artistic si cu ideile geniale. Artistul a colaborat cu foarte multi muzicieni cunoscuti , a cantat in trupe de rock care au avut de spus un cuvant in scena muzicii contemporane , trupe precum Whitesnake.

In afara de piesele linistitoare prezentate mai sus , Steve Vai are si acea parte de heavy metal prin celebra piesa Bad Horsie de pe albumul Alien Love Secrets , album care contine piesa mea preferata : Tender Surrender , o piesa care din punctul meu de vedere este culmea realizarilor lui Steve Vai , o piesa pe care nu o pot descire in cuvinte , apropiat fiind doar „mesmerizing”. Tot pe partea putin mai heavy m-au impresionat foarte mult piesele The Attitute song si Building the Church pe langa multimea de creatii geniale pe care acesta le detine.

Cu toate ca am inceput sa scriu un intreg roman despre acest minunat chitarist , am renuntat din mai multe motive dar cred ca am cuprins tot ceea ce cred eu ca este important despre artist . Va las ca si recomandare TOATE piese acestuia dar pentru ca tot este necesara o selectie va recomand Lotus Feet din concertul cu orchestra din Amsterdam , piesa Babushka cantata si compusa pentru Romania in turneul acestuia.

Pentru chitaristul invatacel din mine , Steve Vai este mai mult decat o inspiratie , muzica acestuia ma determina de multe ori sa pun mana pe chitara cu totul ca poate nu sunt intr-o dispozitie buna. Ca sa il citez pe profesorul meu de chitara , Andrei Rosulescu , „Daca l-ai intalni pe Dumnezeul chitarii , ce l-ai intreba ” … cred ca daca ar adresa cineva aceasta intrebare lui Steve Vai acesta va raspunde ca tocmai a stat la bere cu el. Pur si simplu nu imi pot da seama de unde are atat de multa inspiratie … pe langa faptul ca poate canta cel putin 10 ore zilnic. Cred ca e o intrebare fara raspuns.

Eu va doresc auditie placuta si sper ca sa va placa si sa-l admirati pe cat il admira chitaristii din lumea intreaga.

Vai Official

Vai Myspace

What Halloween means to me.

Cu totii vrem sa parem ca nu suntem interesati de Halloween fiindca e o sarbatoare / whatever imprumutata de peste hotare . Eu sincer recunosc ca doar de 2-3 ani imi dau interesul in Halloween mai mult decat intr-o zi normala. Exista unele aspecte carora parca le dau atentie mai cu multa placere , precum merele coapte si vinul fiert care le consum intre timp ce scriu acest post , ascultand muzica care vreau sa v-o prezint si voua , celor interesati.

Privind aspectul muzical al acestei sarbatori ( da , pentru mina exista aspect muzical pentru fiecare clipa ) , trebuie sa va impartasesc ca exista un tip de muzica , cu o tematica oarecum legata de Halloween care ma face sa ma simt bine si o ascult cu mult mai multa placere in acest timp al anului.

Ca sa va dau un exemplu , o piesa funny , foarte sick-minded din partea autorului dar totusi arta muzicala impreuna cu arta comediei  au dat nastere la piesa cu numele sarbatorii : Stephen Lynch – Halloween

Ca sa trecem mai departe , nu va voi face o istorie a fiecarei piesa , doar va sfatuiesc sa le ascultati rand pe rand , poate va plac , poate nu , dar eu tot tind sa cred ca au magia lor de Halloween.

Imposibil sa fi ratat Bach – Toccata care chiar are un iz foarte spooky , trecand prin magie va prezint o voce extraordinara Screamin’ Jay Hawkins – I put a spell on you ,  variantele de la CCR  , The Animals si mai ales David Gilmour ( pentru cunoscatori ) merita ascultate. Ca sa trecem in sfera muzicii rock cu tenta de halloween ne deschid portile cei de la INXS cu piesa Devil Inside apoi mergem mai departe cu AC/DC – Highway to hell si Carlos Santana – Black Magic Woman .  Inchei cu sugestiile muzicale prin trecerea catre genurile putin mai moderne si mai hard cu piese treptat mai agresive , prima fiind Carnival of Rust de la Poets of the fall , Skillet – Whispers in The Dark urmand Nightwish – Phantom of the Opera si cum tot am facut intrarea in zona muzicii Metal , coverul de metal neo-classic al piesei Mr Crowley interpretata de Tim Owens si Yngwie Malmsteen si nu in ultimul rand Marylin Manson – This is Hallowen.

Sper sa va placa ce v-am propus. Sfat :  A se consuma cu Mere coapte si Vin fiert sau un Jack precum in poza. Enjoy your Halloween.

Urmeaza din partea unui amic , o istorie si traditii de halloween undeva pe la miez de noapte iar maine , din partea lui melomanu , iarasi o selectie muzicala , ceva despre film iar pe seara o parte culinara.

Mult Rock la un loc – Video post

Nu am obiceiul sa pun doar un simplu video pe blog din cauza ca mi-i s-ar parea extrem de plictisitor si mie si cititorului dar de data asta fac o exceptie.

Nume grele ale muzicii rock si metal putin mai in varsta , Dio , Judas Priest , Iron Maiden si multi altii , au facut o colaborare din care a iesit o piesa heavy metal minunata… voci puterrnice , nervoase , solouri de chitara de pe marte si o linie melodica geniala.

Three Days Grace – Never too late for good music!

Three Days Grace sau 3DG după cum obişnuieşte să îi prescurteze majoritatea populaţiei cunoscătoare, se trag din ţara mamă a siropului de arţar. S-au adunat în ’92 şi s-au despărţit în 1995 urmând să se reunească în ’97. Pe scurt, Three Days Grace e o trupă de rock alternativ, care recent, şi când spun recent mă refer în ultimii ani, au avut un succes considerabil. Împătimiţii muzicii de calitate, care nu au auzit de ei, mai mult ca sigur au ascultat piesa „I don’t care” a trupei Apocalyptica, piesă realizată cu solistul trupei Three Days Grace.

Primul lucru pe care majoritatea ascultătorilor îl remarcă la Three Days Grace, să zicem, la o primă audiţie, e vocea frontmanului trupei, Adam Gontier, care se ocupă de voce şi de ritmurile şi armoniile de chitară. Din câte am adunat de pe reţea, Adam cântă în trupe de la vârsta de 12 ani, deci experienţa e inevitabilă, atât de vocalist, cât şi de writer. A fost o perioadă în care a fost la rehab, lucru care a pus în pericol existenţa trupei. Cu toate astea, în timpul în care a stat la reabilitare, Adam a scris versurile pentru al 2-lea album al trupei.  Vocea nu este tocmai ce se găseşte pe la toate trupele, ieşind în evidenţă mai ales prin faptul că schimbarea de la melodic la scream e făcută foarte bine, aparent uşor. Alternanţa respectivă permite mai multă flexibilitate pieselor, iar ca rezultat al acestui lucru, şi al talentului lui Adam de a scrie şi compune piesele, calitatea trupei creşte remarcabil.

Feelingul sau efectul  asupra ascultatorului se schimbă de la o piesă la alta şi de la un album la altul. Pe o parte sunt piese care inspiră singurătate şi melancolie, pe de altă parte sunt piese care te entuziasmează. Drept urmare subiectele pieselor sunt pe mai multe categorii, de la dragoste la dorinţa pentru ceva mai bun. În special al doilea album al trupei, numit „One-X”, se remarcă prin versurile pieselor, versuri cu o aură oarecum întunecată. Aceste versuri le poţi simţi cel mai bine atunci când treci prin o perioada grea a vieţii. Acest lucru nu e de mirare, având în vedere că versurile au fost scrise de solist în timpul şederii la reabilitare.

Un bun exemplu al versurilor din al doilea album, este piesa „Never Too Late„. Piesa vorbeşte pentru sine în cea mai mare parte. Pe scurt, piesa se adresează celor care vor să renunţe să lupte a.k.a. sinucidere. Deşi versurile sunt oarecum optimiste, sau tind spre un scop optimist, piesa are o atmosferă tristă incontestabilă. O altă piesă ar fi „Gone Forever„. Aş putea chiar zice că e piesa mea preferată de la Three Days Grace. Versurile piesei sunt despre o despărţire destul de dură, iar el încearcă să se convingă că ea nu îi lipseşte. Ceea ce mă atrage atât de mult la versuri, e conflictul interior pe care el îl are cu sinele.

În total, trupa a scos pe piaţă trei albume. Primul album, din 2003, e self-titled. Ca exemple, dintre cele mai bune piese de pe album, ar fi „I Hate Everything About You„, „Home„, „Let You Down” şi ” Now or Never „.

Al doilea album pe care l-a lansat trupa, menţionat anterior, se numeşte „One-X”, din 2006. Ei bine, nu pot decât să recomand absolut tot albumul. Fiecare piesă e extrem de specială în felul ei. Cel mai mult ies în evidenţă câteva piese, cum ar fi „Pain„, „Riot„, „Animal I Have Become„, „Running Away” sau „On my Own„.

Al treilea album, din 2009, intitulat „Life Starts Now”, a ieşit pe piaţă de curând, mai precis pe 22 Septembrie. Piesele pe care le recomand ar fi „World so Cold„, „Life Starts Now” şi „The Good Life„.

Membrii trupei:

Adam Gontier – Voce, chitară ritm, songwriter

Brad Walst – Chitară bass, backing vocals

Neil Sanderson – tobe, clape, backing vocals

Barry Stock – Chitară

În concluzie, Three Days Grace e o trupă prea puţin apreciată având în vedere calitatea pieselor, care e determinată atât de versuri excepţionale cât şi de instrumentale şi vocaluri de calitate. Recomand 3DG tuturor iubitorilor de muzică „adevărată” cum se zice în vocabularul colocvial a populaţiei.

Pagina oficială Three Days Grace

Pagina de MySpace a trupei

Audiţie plăcută şi… stay tuned!!!

Radiohead – creativitate fără limite

Aviz – muzica celor de la Radiohead este destinată unui public restrâns.

Originari din Marea Britanie ,Radiohead , se formează în 1986 din câtiva adolescenţi iubitori de muzică care pe parcurs ajung să devină una dintre cele mai apreciate formaţii pe plan mondial , totuşi pe o arie restrânsă de ascultatori , muzica lor fiind una foarte pretenţioasă , deranjantă , apăsătoare şi grea pentru urechile multora dintre noi. Spun asta , pentru că sunt un ascultator împătimit radiohead , de când am auzit acum vreo 5 ani piesa Karma Police şi trebuie să admit că la început am fost doar un fan de 2 piese şi am ajuns foarte foarte greu să le apreciez muzica pe deplin ; e nevoie de momentul şi mood-ul ideal pentru ca în acea clipă când asculţi piesa să o poţi aprecia şi să îţi doreşti să o pui pe repeat.

Evoluţia muzicală a celor de la Radiohead poate fi apreciată de la un album la altul , de la o piesă la alta , prin versuri neobişnuite , riffuri şi linii de chitară la primul auz nepotrivite , chiar psihedelice , o voce la care ai tendinţa sa îi aplici atributul de „mâţâit” , tobe care zboară in afara standardului de ritm , toate acestea aduc din partea Radiohead un „feeling” extraordinar , un efect afrodisiac al pieselor , care asupra mea cel puţin au acel efect de paranoia , high … Creep ( recunosc , asta sunt 🙂 )

Dacă privim bine , sunetul experimental influenţat de jazz (în special pe ultimele albume ) , electro , muzică clasică … influenţa  care o au The Beatles asupra Radiohead , foarte greu percepută, aduc a extindere a creativităţii dincolo de limite , ieşită din banal , ambiguu … poate spus putin cam dur , îmbinându-se într-un gen greu de categorizat , poate un alternative după cum spune gura mass-mediei.

Ca să nu ies din sferă ( m-a luat valul , ascultand un concert de-al lor ) Thom Yorke , Jonny Greenwood , Ed O’Brien , Colin Greenwood , Phil Selway îmbină minunăţia muzicală care o numim azi , Radiohead. Baietii au lansat de-a lungul carierei , începând din 1993 , 7 albume , care mai de care mai interesant în ceea ce priveşte stilul pieselor dar fiecare în parte având ceva special. În opinia mea albumele The Bends şi neaparat piesa The Bends ( guitar rape la 1:50 )  , OK Computer sunt cam cele mai captivante şi mai „neobositoare” la ascultat ore in şir dar şi celorlalte merită acordat timp şi urechi ciulite.

Dacă aveţi vreodată curiozatea (în caz că nu îi cunoaşteti) sau dacă aveţi chef de a asculta şi a aprecia muzica lor pe cât se poate , vă sfătuiesc să luaţi toate albumele , un pahar de coniac , o ţigară sau un joint dacă aveţi ,  să stingeţi lumina , puneţi căştile pe urechi şi daţi drumul la piese.
Pentru început vă recomand piesele Karma Police şi Creep ( aveti link mai sus si la piesa săptămânii ) , High & Dry , Paranoid Android , Fake Plastic Trees şi I might be wrong ( I hope not )

Enjoy şi Atenţie , Excesul de Radiohead poate provoca supradoză sau dependentă , ascultaţi cu masură.

Jason Mr. A-Z

După un concert minunat al trupei de acoperire , duminică în Chios , m-am gândit să pun piesa săptămânii de la Jason Mraz şi iaca câteva chestii despre „Ăla din reclama Orange”.

Să încep cu începutu’, Jason Mraz e un cântăreţ de care a auzit cam toată lumea, mai ales după ce a scos piesa „I’m yours”

După un concert minunat al trupei de acoperire , duminică în Chios , m-am gândit să pun piesa săptămânii de la Jason Mraz şi iaca câteva chestii despre „Ăla din reclama Orange”.

Să încep cu începutu’, Jason Mraz e un cântăreţ cu influenţe muzicale de Pop, Reggae şi Folk, cântăreţ de care a auzit cam toată lumea, mai ales după ce a scos piesa „I’m yours”, din prestigioasa reclamă de la telefonia protocalie. După piesa asta, lumea spune că Jason primeşte în sfârşit meritele pe care trebuia să le primească mai demult. După ce lumea a auzit de „I’m Yours” a început să caute şi alte piese de la Jason, piese de pe albumele anterioare, şi de pe ultimul album.

Deci, omul are 3 albume in palmares. Primul album, din 2002 se numeşte „Waiting for My Rocket to Come” şi de pe el, cea mai cunoscută piesă ar fi „The Remedy„. Albumul de debut a avut un oarecare succes, dar nu ca celelalte două.

Al doilea album, de un succes mai mare ca primul, numit „Mr. A-Z„. Eu personal am aflat de Jason, pentru că am auzit piesa „Life is Wonderful”, prima piesă de pe album, cu nişte versuri extrem de reuşite.

Dar bomba Mraz, a venit odată cu al trelea album, „We sing. We dance. We steal things”, album care conţine „I’m Yours” şi „Lucky” care e o colaborare, după gustul meu extrem de reuşită a artistului cu Colbie Caillat, şi sincer să fiu, e o piesă cu valoare sentimentală pentru subsemnatul.

Vă mai recomand să vizionaţi pe Yutub măcar câteva piese LIVE. Au mici modificări faţă de variantele de studiou, modificări care fac, din punctul meu de vedere, fac piesele mult mai interesante.

Cum pot să termin postul altcumva, decât să vă dau câteva mici indicaţii? Încercaţi „Life is wonderful„, „Prettiest Friend” şi desigur nu îmi ignoraţi recomandarea cu privire la piesele live. Până data viitoare, audiţie plăcută.

P.S. Site-ul oficial Jason Mraz

John Mayer – Blues cu suflet de piatră

Cum iar m-am luat cu distracţia am fost cam leneş să scriu ceva dar de câte ori îl aud pe John Mayer , cam 3-4 ore zilnic , am decis să scriu ceva.

Iaca proaspăt venit de la Valea Ierii şi odihnit bine , chefuit si beut bine , stat pe la preteni că nu am chef de casa de zi cu zi , urmează să vă scriu câte ceva cu şi despre John Mayer , un artist cum nu mai rar am văzut. N-am să va relatez toata istoria  dar de aia sper să vă delectaţi şi să apreciaţi muzica lui măcar 1% din cât o apreciez eu , care de 3 luni îl ascult fără oprire.( pauză de ţigară )

Octombrie 16, 1977 a fost ziua în care acest minunat cântăreţ a fost adus la viaţă. Mulţi chitarişti îl ştiu ca fiind elevul lui Eric Clapton , mod în care acesta a ajuns să ne încânte cu bluesuri de calitate. John Mayer a atins succesul odată cu piesa Say , care a apărut pe coloana sonoră a filmului de succes The Bucket List. El îşi începe cariera cu albumul Inside Wants Out (1999) după care urmează Room for Squares (2001) , Heavier Things (2003) şi Continuum (2006). În 2005 , acesta înfiinţează împreună cu câţiva alţi artişti John Mayer Trio cu care încă continuă să ne încânte.

John Mayer este pentru mine şi mă gândesc pentru mulţi alţii unul dintre cei mai buni compozitori , chitarişti , cântăreţi contemporani . Compoziţii cu versuri extraordinare care pur şi simplu m-au băgat în boală apar pentru prima dată pe albumul de blues , Continuum. De pe acest album TREBUIE ascultate piesele Belief , Slow Dancing in a burning room şi Waiting on the world to change ( vă dau variantele live pentru că au nişte solouri de chitară incredibile din partea artistului ).

Alte piese d-ale lui Mayer , de pe albumele care începeau transformarea stilului său către blues ar fi Neon , Something’s missing şi Your body is a wonderland , cea din urmă fiind piesa cu care Mayer a câştigat o mulţime de premii.

Cam atât deocamdată , sper să vă placă John Mayer pentru cei care nu l-aţi ascultat până acum , ne scriem şi ne citim sooooooooonn I hope. Până atunci , Enjoy the days , mergeţi 13 august 2009 de la ora 21 să beţi un AGWA Coca Leaf în Le General şi să ascultaţi coveruri din partea trupei de acoperire + în Chios dacă e vreme bună în weekend. Hai Gea !!